loc de stat cu capul in maini...

3*5 prieteni

2008-11-16T17:16:00.003+02:00

kidz around the world

2008-11-09T17:36:00.003+02:00

Piata Presei, 10:15

2008-10-23T10:32:00.002+03:00

Cum arată Piaţa Presei (şi) în această dimineaţă? Pe scurt, arată ca un ring de dans suprapopulat unde nimeni nu mai are loc să se mişte, dar tuturor le place melodia.
Câţiva şmecheri deţinători de maşini scumpe s-au gândit că n-ar fi rău să se urce pe linia de tramvai ca să ajungă mai repede la destinaţie. Alţi şmecheri deţinători de maşini mai puţin scumpe s-au raliat mişcării de "rebeliune". În acelaşi timp, toţi fraierii din 41 în frunte cu vatmanii oricum complexaţi (dar despre asta într-un alt episod) aşteptau şi înjurau.
Toate aceste tensiuni şi presiuni şi frustrări au fost sublimate prin sunete... mai exact, claxoane. Şi culmea, în toată învălmăşeala din această dimineaţă lipsea cu desăvârşire organul ordinii şi disciplinei care se descurce iţele rutiere.
Într-un final, când şi-au dat seama că lor li se adresau claxoanele, şmecherii au vrut, în nemărginita lor mărinimie, să elibereze şinele de tramvai. Numai că au încurcat şi mai tare circulaţia. Vatmanii au dat drumul fiarelor dezlănţuite din tramvaie fix în mijlocul străzii, omuleţii au împânzit zona, iar cele 5 rânduri de maşini dispuse anarhic nu se mai puteau mişca în nici un sens de la Arcul de Triumf până la Casa Presei.
Ca să întregească peisajul citadin, pierdută printre şoferii nervoşi, o maşinuţă împodobită haios emitea ritmuri de voie bună... era de la Fabrica deMentă... aşa ca pentru o dimineaţa dementă.

Boogie

2008-10-12T21:21:00.003+03:00

Tocmai m-am întors de la cinema, unde am vizionat cu real interes Boogie. Un film sincer, în primul rând, şi haios, tot în primul rând :D.
Pe scurt, Boogie este o colecţie a celor mai folosite replici într-un cuplu şi o înşiruire de întâmplări tipice. Chiar mai mult decât replicile şi situaţia din film, m-au amuzat reacţiile celor sală. Printre râsete şi miştouri fiecare se vedea, de fapt, în oglindă. Aşa încât toate femeile din sală se făceau "mici" şi se afundau în scaune atunci când soţia îi reproşa soţului că iese cu prietenii din liceu şi nu stă cu ea, că este iresponsabil and so on. Bărbaţii îşi dădeau ghionturi şi boscorodeau de zor că aşa păţesc şi ei acasă... Pentru ca mai apoi să se inverseze rolurile: bărbaţii se simt "cu musca pe căciulă", când protagonistul o gafează,şi prezenţele feminine încep să şuşotească: "Poftim, şi te mai întreabă de ce nu-ţi convine să iasă cu băieţii".
Savuros de duminică seara...

recolta de toamnă

2008-10-01T22:42:00.004+03:00

După o vară agitată şi plină de plimbări, se anunţă o toamnă generoasă din punct de vedere muzical. Să culegem, deci, roadele:

- 10 octombrie: Byron Unplugged
- 15 octombrie: Thievery Corporation
- 5 noiembrie: Roisin Murphy
- 10 noiembrie: Jean Michel Jarre
- 22 noiembrie: Nouvelle Vague
- 23 noiembrie: Koop
- 24 noiembrie: De Phazz

And many more to come! Iu-huuu!

fjsc - ediţie revizuită

2008-09-29T20:11:00.003+03:00

Şi am plecat azi la drum întru recuperarea taxei de admitere despre care ziceam aici. Şi a fost de-a dreptul o călătorie iniţiatică. Şi nu s-a făcut lumină.
Am ajuns la Facultatea de Drept şi, evident, m-am dus cu chitanţa la casierie. Doamna de acolo îmi zice că nu am venit la casieria bună şi că trebuie să merg pe celălalt hol. Care hol? întreb, căci era a doua oară când intram în facultatea aia. Cu un imens sictir îmi răspunde: ăla paralel, şi pleacă de la ghişeu. Descopăr pasajele "secrete" şi tenebroase care mă conduc spre casieria generală. Dar surpriză (sau nu!) nici aici nu eram pe drumul cel bun. Trebuia mai întâi să merg la serviciul financiar de la camera 26 (care nu era numerotată).
Ajung şi acolo şi dau peste un birou tipic românesc în care secretarele, în timpul programului lor şi aşa scurt, se prăjitureau şi ciocneau nevoie-mare cu cafea. M-am simţit prost că le-am întrerupt ospăţul şi nici ele nu m-au iertat. Mi-au vârât sub nas o cerere şi m-au trimis în alte 3 birouri de pe cele 2 holuri paralele să mai culeg nişte bonuri, chitanţe, fişe şi alte 1000 de hârţoage.
Fac rapid un slalom printre birouri, holuri, secretare şi contabile care mai de care mai binevoitoare. Ajung înapoi în biroul-cafenea care se pregătea spornic de închidere. Aici mi se verifică hârtiile, se capsează, se pune o ştampilă şi sunt trimisă, din nou, în alt birou pentru a 1001-a semnătură. Deja pierdusem aproape 2 ore pe acolo. Mă reîntorc la party people care încep să-şi paseze hârtiile culese de la una la alta. Într-un final apoteotic hârţogăraia ajunge în mâinile doamnei Mariana care se uită ca o zână la mine şi îmi spune: Îmi pare rău, dar nu am scos banii din contul BCR. Să vă întoarceţi miercuri între 12-14 după bani.
Nu că n-ar fi putut să-mi spună asta de la început ca să nu mai pierd şi ziua de luni pe holurile paralele şi să le fac pe toate miercuri...
Încep să mă gândesc dacă nu cumva acest traseu alambicat a fost minuţios pus la punct ca între atâtea drumuri şi mutre acre să-ţi piară cheful de a-ţi recupera banii ?!?!

Later edit: Am fost miercuri din nou în excursie şi de data asta am izbândit. Aleluia!

coincidenţe de weekend

2008-09-29T14:40:00.006+03:00

Nu putem spune că este o coincidenţă că a fost weekend pentru toată lumea. Şi nici că a fost o vreme shitty afara. Însă faptul că foarte multă lume cunoscută a ales ca destinaţie de weekend paturile pufoase de la Ikea se înscrie la capitolul Coincidenţe. Dacă mi-aş fi propus ca într-o săptămână să mă întâlnesc cu toată lumea peste care am dat sâmbătă acolo, n-aş fi reuşit. Un tur de forţă prin Ikea a fost suficient ca să revăd lume cu care nu mă văzusem de 3 luni.

Dar şi mai mare coincidenţă a fost să văd 2 weekend-uri la rând aceeaşi maşină, cu acelaşi număr de înmatriculare, în locuri diferite: mai întâi în centrul Braşovului, apoi în parcare la Ikea şi în cele din urmă în parcarea blocului de vis-a-vis (din Bucureşti). Aşa încât salut respectuos posesorul/ posesoarea autoturismului cu numărul: B 82 GUF, întrucât drumurile noastre se intersectează frecvent.

Tot coincidenţa a făcut că tot weekend-ul să-mi treacă prin faţa ochilor cu obstinaţie literele a, n şi h, în combinaţii diverse, nebănuite şi nelimitate (prietenii ştiu de ce).

Dar, cu singuranţă, cea mai nefericită dintre coincidenţe a fost atunci când am ales acelaşi autobuz în drum spre casă, cu nişte fotbalişti wanna-be. Indivizi care şi-au sunat toată agenda de piţipoance "ca să le vrăjească pentru diseară" şi "ca să vadă care pică". Bineînţeles că nu cunoşteau cazul acuzativ şi foloseau "decât" în propoziţii afirmative. Să nu trecem peste faptul că organul lor cel mai de preţ ţinea loc semnelor de punctuaţie şi că simţeau o nevoie de nestăvilit să-şi întindă picioarele peste plasele de cumpărături ale colegilor de autobuz. A fost cel mai lung drum de weekend spre casă...

Bine am revenit în Bucureşti :-j!

they're coming, they're coming

2008-09-26T19:21:00.003+03:00

zic

via www.razvanmatasel.ro
foto: stefan stroe

Later edit: mai nou ii gasim la pachet aici

a new hope

2008-09-18T22:42:00.003+03:00

... era vară ... era o carte chiar bună ... şi o poveste cu potenţial ...
... este ilustrarea perfectă a faptului că există unele lucruri care au mai multă strălucire când rămân imperfecte şi neterminate decât când sunt desăvârşite ...
... there will always be a new hope ...

simply bleax !

2008-09-17T18:31:00.003+03:00

cel mai scârbos, odios, ramolit şi prost-inspirat spot din ultima vreme :-&

dilema zilei

2008-09-13T18:50:00.003+03:00

Atunci când un publicitar îţi spune că eşti bun pentru PR, iar un om de PR îţi spune că eşti bun pentru advertising, ce faci?

doamna petrescu şi fjsc

2008-09-12T15:12:00.002+03:00

E agitaţie mare zilele astea cu înscrierile pentru master. Printre aspiranţii la un program masteral "nemaipomenit" mă număr şi eu. Şi pentru că toamna a venit cu un dor de schimbare, m-am gândit pentru mai mult de o nanosecundă (de data asta) să schimb fcrp-ul cu fjsc-ul... doar aşa ca să mă joc puţin cu literele.
Zis şi făcut. Încep voiniceşte să-mi pregătesc dosarul pentru admiterea la ID, căci prioritar pentru mine în sezonul toamnă-iarnă-primăvară-vară nu era prezenţa mai mult sau mai puţin obligatorie la cursuri. Mai întâi pierd suficientă vreme şi bani pe la notar ca să-mi legalizez toate cele jdemii de copii care erau necesare. Spre exemplu, n-am înţeles nici până acum de ce aveau nevoie de diploma de bac în original căci era de la sine înţeles că din moment ce posed o diplomă de absolvire a facultăţii, am trecut şi de liceu... În fine. Îmi redactez apoi cu drag şi spor lucrarea pentru admitere. Pun totul în dosarul plic alb şi pornesc ca o floare spre sediul fjsc.
Sunt întâmpinată în curtea facultăţii de grămezi de moloz şi aflu că trebuie să urc pe jos 6 etaje pentru că lifturile nu funcţionează. Îmi zic că nu-i nimic, abia fac mişcare :-j şi apuc să mă delectez cu peisajul. Doar că pe retină îmi rămân coridoare gri şi dezolante. Ajung în cele din urmă la destinaţie - sala 601. Bat la uşă, intru, un băiat cu căştile pe urechi abia dacă ridică ochii la mine. Îl întreb dacă pot să mă înscriu, iar el îmi spune plictisit că da, dar trebuie să aştept să se întoarcă doamna Petrescu. Când ies din nou pe coridor dau de alte 2 individe care aşteptau acelaşi personaj... de o oră! Mă uit la ceas. Mai era cam juma de oră până se termina programul de gravidă pentru dna. Petrescu (9-14).
Mă învârt, mă sucesc, văd că una dintre fetele care aşteptau pleacă în căutarea doamnei. Se întoarce tot singură. Se pare că doamna Petrescu este ocupată. Mă gândesc: "ok, dar cel puţin acum ştie că o aşteaptă nişte oameni". Şi tot aşa mai trece încă o juma de oră, timp în care ratez o altă întâlnire importantă din cauza "importantei" doamne Petrescu. Dau buzna peste tânărul care se dixtra pe internet şi îl întreb dacă doamna mai vine azi, dă din umeri şi zice că dă un telefon după ea.
Într-un final apare şi mult-aşteptata duduie, foarte relaxată şi mirată că suntem atâţia care vrem să ne înscriem. În timp ce aduce cererile pentru înscrieri, menţionează: "doar cei cu 4 şi 5 ani se pot înscrie, da?!". Am simţit că îmi dă cu ceva în cap. Ridic sprânceana şi cer explicaţii întrucât pe site-ul faculatăţii erau cât se poate de clar trecute cele 100 de locuri şi pentru cei cu 3 ani. Primesc nişte lămuriri foarte româneşti: "abia luni am fost anunţată. nu vă închipuiţi câtă lume a trebuit să refuz eu?!!". Întreb de ce nu s-a postat nimic pe site, la avizierul facultăţii, pe forum. Doamna se uită cu ochi galeşi la mine, ridică din umeri şi mă întreabă suav: "dar la zi nu vreţi să vă înscrieţi?". Deja scârbită îi răspund: "Nu, dar aş vrea să ştiu cum pot recupera cei 200 de roni pe i-am plătit deja pentru înscriere". Îmi zice că ei nu pot face nimic, dar mă asigură că dacă merg la bancă îi pot recupera. Cu o profundă îndoială în suflet plec la bancă. Nu trecuse decât o oră de când plătisem.
Bineînţeles că nu s-a putut face nici o stornare, oricât de amabile şi binevoitoare au fost doamnele de la bancă. Mă întorc acasă şi dau telefon la secretariatul general. Dau peste o tanti drăguţă care îmi explică: "trebuie să vă întoarceţi la facultate să vă scriu eu pe chitanţă că nu s-a folosit şi să vă pun o ştampilă şi să mergeţi săptămâna viitoare la facultatea de drept, la serviciul financiar să vă dea banii. dar aici să veniţi într-o jumătate de oră că eu nu mai stau".
Sun la taxi, iau chitanţa în dinţi, ajung la tanti, îmi semnează şi îmi explică, din nou, foarte româneşte de ce nu s-a postat nimic pe sait despre această decizie: "ştiţi, noi nu am postat nimic despre asta pe site tocmai în speranţa că se va reveni asupra acestei decizii şi nu va mai fii nevoie. noi am fost anunţaţi abia joi, săptămâna trecută, dar am sperat că până la finalul perioadei de înscrieri se va rezolva". Mă uitam la ea şi eram speechless de logica lor profundă.
Asta pe lângă neprofesionalismul şi ineficienţa minunatei doamne Petrescu care în loc să mă trimită după logica dânsei la bancă ar fi putut telefona secretariatului (sau ca să nu se obosească ar fi putut să mă trimită pe mine acolo) pentru o informare corectă. M-ar fi scutit de cel puţin 2 drumuri inutile şi mult timp pierdut. Dar cam aşa se prezintă şi funcţionează o instituţie de învăţământ care oferă masterate în comunicare şi relaţii publice (în România, cel puţin !).
Şi-am încălecat pe-o şa şi iată cum s-a spulberat dragostea mea pentru fjsc chiar înainte de a începe !

septembrie, marţi

2008-09-02T18:45:00.004+03:00

Toată lumea se preocupă de venirea toamnei. După mine, primele zile de toamnă sunt caracterizate în primul rând de agitaţie... agitaţie pe toate fronturile.
Vântul agită frunzele care încep să cadă. Gospodinele se agită pentru proviziile de iarnă - în căutarea celor mai convenabile preţuri, celor mai arătoase legume, celor mai noi reţete. Şcolarii patriei iau cu asalt în supermarketuri rafturile cu rechizite ca să mai prindă caiete, rigle şi pixuri cu eroii din desenele preferate.
Revistele glossy anunţă ultimul val de reduceri şi agită în paginile colorate ultimele trenduri de toamnă. La TV e agitaţie mare cu grila de toamnă şi promovarea ei şi, bineînţeles, cu pregătirea campaniilor electorale.
Unii se pregătesc intens pentru admiteri, alţii pentru interviuri şi alţii pentru întâlnirile vieţii lor. Cei mai meditativi îşi fac bilanţul pentru vara ce-a trecut.
Primele zile de toamnă vin cu un sac de emoţii pentru fiecare - pentru copiii care intră în clasa 1, pentru proaspeţii liceeni şi studenţi, pentru cei aflaţi la primul job sau care tocmai şi l-au schimbat, pentru cei care sunt în pragul unor noi colaborări, noi prietenii sau noi relaţii - şi cu o tolbă de dorinţe pentru începuturi senine.

Dacă ar fi să mă iau după horoscop, toamna mea ar trebui să fie pe puţin excelentă. Dar cum nu mă iau după previziuni o să mă las din nou surprinsă. Am un feeling pozitiv la început de toamnă şi dacă nu va ieşi excelent, cel puţin ştiu că "mă voi descurca", as always :). Viva la vida!

conto de fadas

2008-09-01T22:40:00.007+03:00

Well, acum că am revenit de-a binelea cu picioarele pe pământ (românesc) şi euforia călătoriei a mai scăzut în intensitate, pot să aştern câteva rânduri despre "Cum a fost în Portugalia?" - de departe cea mai populară întrebare din ultima săptămână.
Aş putea să spun scurt şi la obiect că a fost minunat şi nu aş minţi sau exagera cu nimic, dar ştiu că acest răspuns nu ar fi deloc satisfăcător :D. Aşa încât o să iau pe rând toate locurile cu toate lucrurile care m-au impresionat.

Lisabona

Când începi să aterizezi deasupra Lisabonei te şochează mai întâi slalomul pe care avionul îl face printre clădiri - spitale, hoteluri, blocuri, facultăţi - ca să ajungă pe pistă, căci aeroportul se află foarte aproape de centrul nou al oraşului.
Odată depăşită emoţia sosirii pe tărâm străin, începi să descoperi că Lisabona este un oraş cu poveste, în care cuvintele de ordine sunt: relaxare şi bună-dispoziţie. Aerul e proaspăt, curat, vântul adie mereu căci curenţi sunt de pretutindeni, atât de la fluviul Tejo (de o albăstrime şi limpezime rar întâlnite) care mărgineşte Lisabona de la un capăt la altul, cât şi de la ocean. Datorită curenţilor vremea este destul de instabilă, iar temperaturile sunt mai mult decât suportabile.
Oamenii au o demnitate blândă şi modestă, sunt îmbrăcaţi foarte colorat, au frunţile descreţite, nu am auzit pe nimeni certându-se, sunt foarte deschişi şi amabili. Atât de amabili încât dacă te vedeau cu harta în mână la vreun colţ de stradă uşor dezorientat în ce parte s-o iei, se ofereau să te ajute fără ca măcar să le ceri asta. Am întâlnit un paradox, însă: tinerii ştiu mai puţină engleză decât cei mai înaintaţi în vârstă.
În Lisabona staţiile de metrou sunt adevărate opere de artă. Toate sunt renovate şi pictate în funcţie de specificul staţiei respective. Cel mai mult mi-au plăcut staţiile Parque (pictată în albastru, cu hărţile descoperitorilor şi citate din filosofi, poeţi şi oamenii de cultură din toată lumea), Olaias (desemnată una dintre staţiile cele mai frumoase din lume) şi Oriente (very disneyland-ish). La metrou se transmit uneori ştiri pe ecrane mari şi cântă mereu muzica - dimineaţa mai energică, iar după-amiaza şi seara timpanele îţi sunt mângâiate de ritmuri chill. Ai putea chiar locui la metrou în condiţii ca astea!
În ceea ce priveşte transportul este oricum de admirat: metrourile sunt extrem de curate şi de sincronizate, în autobuze se urcă disciplinat prin faţă şi se coboară la fel de disciplinat prin spate, mijloacele de transport în comun circulă cu 70 km/h (pe verificate!), iar taxiurile cu 110 km/h. Cu toate astea pietonii sunt foarte respectaţi, numai dacă te afli în dreptul trecerii de pietoni coloane întregi opresc, chiar şi tramvaiele :-o.
Parcurile şi grădinile botanice sunt multe, frumoase şi foarte bine îngrijite. Sunt locurile perfecte să te odihneşti, să te relaxezi sau pur şi simplu să stai să citeşti o carte sau să te uiţi la cer - căci portughezii nu au absolut nici o apăsare în a se aşeza pe jos ca să-şi scoată o carte, un ziar sau doar pentru a contempla lumea din jur, oriunde au chef, fie că asta înseamnă în parc, într-o grădină botanică, pe scările unui muzeu, într-o gară, lângă o fântână.
Lisabona este un oraş în care influenţele maure se simt cu prisosinţă - forma ferestrelor, a porţilor, străduţele înguste şi întortocheate din Alfama, cel mai vechi cartier, pereţii clădirilor împodobiţi cu azulejos (celebrele plăci de ceramică pictate manual, pe care ai dori să le fotografiezi toate, dar îţi dai seama că nu-ţi ajung cele 2 carduri pe care le ai), Castelul Sao Jorge (singura clădire care a rămas complet întreagă după cutremurul din 1755) - toate amintesc de moştenirea pe care maurii au lăsat-o Portugaliei. Străduţele din Alfama sunt fermecătoare, pline ochi de localuri de fado, împodobite abundent la ceas de sărbătoare, te conduc către curţi interioare misterioase sau către platouri cu fântâni arteziene unde îţi tragi sufletul, te bucuri de soare şi priveşti fluviul peste acoperişurile roşii ale caselor.
Belem este un soi de suburbie a Lisabonei, încărcată de istorie şi aflată chiar pe malul Tejo-ului. Aici se află Turnul din Belem, chiar pe apă, de unde se spune că au pornit corăbiile marilor descoperitori. 6 etaje de urcat pe scări înguste în spirală îţi oferă privelişti minunate asupra fluviului şi părţii mai vechi a oraşului. Turnul este o capodoperă a arhitecturii manueline, ca toate monumentele din acestă zonă de altfel, iar detaliile lucrate cu atâta grijă şi atenţie ca o broderie, te vor ţine minute în şir în poziţie de gură-cască. Vis-a-vis de Turn se află Mănăstirea Ieronimilor, o enormitate dantelată cu imagini din Biblie şi figuri ale sfinţilor, care adăposteşte mormintele lui Vasco da Gama şi a poetului naţional, Luis Camoes. Puţin mai sus, pe malul apei se ridică impunător Monumentul dedicat Descoperirilor şi Descoperitorilor. Din orice parte ai privi această construcţie, de departe, ai impresia că este destul de mică. Când însă te apropii şi te uiţi de sus în jos şi realizezi ce mic eşti tu şi ce mare e el, ţi se taie răsuflarea, după care privirea îţi rămâne aţintită pe şirul figurilor istorice care îmbracă de o parte şi de alta monumentul. Şi dacă tot de afli în Belem musai trebuie să încerci faimoasele tarte de Belem, pe numele lor original Pasteias de Belem, care au făcut istorie. Se servesc cu multă scorţişoară.
Bairro Alto (Oraşul de Sus) şi Baixa-Chiado (Oraşul de Jos) reprezintă centrul vechi al Lisabonei şi cuprind foarte multe străduţe pietonale împânzite de cafenele, restaurante, magazine de fiţe, buticuri, dar şi tarabe ale comercianţilor care oferă articole specific portugheze (în general piele şi obiecte de artizanat). Transportul din Oraşul de Jos în Oraşul de Sus se face pe bază de lift ;)) cu taxator şi tot tacâmul. Există 7 astfel de elevatoare în Lisabona, în diferite părţi ale oraşului, dar cel mai celebru este Santa Justa, construit de distinsul domn Eiffel. În Oraşul de Sus l-am întâlnit pe Fernando Pessoa, pe terasa unei vechi cafenele, din păcate sub forma de statuie. Şi tot în Oraşul de Sus am dat peste Igreja do Carmo, o biserică din care după cutremur au rămas doar stălpii de marmură albă şi câţiva pereţi. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire este tavanul, deasupra ta fiind cerul şi atât. În Oraşul de Jos lucrurile sunt ceva mai palpitante - aici întâlneşti emo de Portugalia şi dacă eşti suficient de norocos (aşa cum am fost eu :)) ) vei întâlni nişte neni mari şi foarte amabili care îţi oferă droguri. În afară de asta, apusul din Piaţa Rossio (unde în trecut aveau loc execuţiile) este superb.
McDonalds şi KFC really suck în Lisabona, ceea ce te face să încerci mai multe specialităţi portugheze - care înseamnă, în principiu, mult peşte, în special cod preparat după nenumărate reţete care mai de care mai delicioase. Cartea de vizită cea mai demnă de luat în seamă o reprezintă frigiderele cu carne crudă aflate în faţa fiecărui restaurant - asta denotă prospeţime şi diversitate. Cea mai bună bere este Sagres (mai ales neagră) chiar dacă pe toate drumurile se face reclamă la Super Bock, iar vinul de Porto se serveşte mereu foarte rece. Toată lumea se va uita dubios la tine când vei cere doar cafea, fără lapte. Sunt atât de surprinşi de această preferinţă încât te şi întreabă "Cum tu nu bei cafeaua cu lapte? Sigur nu vrei?".
It's a must să te plimbi cu tramvaiele galbene, vechi, din lemn. Cele mai potrivite pentru turişti sunt tramvaiul 28 care are staţii în dreptul tuturor obiectivelor turistice din zona veche sau tramvaiul 15 care te plimbă pe malul apei până în Belem, la vărsarea fluviului în ocean.
Parcul Naţiunilor este o incursiune prin partea nouă a Lisabonei, printre clădiri de sticlă, cu arhitectură futuristă. Parcul îţi oferă o mulţime de posibilităţi de petrecere a timpului - pavilioane ale cunoaşterii cu tot felul de maşinării care măsoară timpul sau nivelul apei, grădini de ape, băncuţe frumos colorate la umbra palmierilor, telegondole care te duc până la Turnul Vasco da Gama de unde porneşte peste Tejo cel mai lung pod (17 km) din Europa.Una dintre atracţiile principale se doveşte a fi Oceanariul care pare decupat din Star Trek. Poţi uita de tine acolo, relaxându-te în faţa pereţilor de sticlă imenşi dincolo de care se promenează creaturi acvatice cu cele mai ciudate forme. Nu te vei opri din admirat delicateţea anemonelor şi agilitatea peştilor mici şi coloraţi. Iar pinguinii şi vidrele sunt vedetele absolute. Îţi va fi frig la sectorul dedicat Oceanului Arctic, dar te vei încălzi în timpul expediţiei prin pădurea tropicală.
În Lisabona nu ai cum să te pierzi, iar dacă se întâmplă asta nu îţi pare rău pentru că la fiecare pas descoperi ceva seducător. Nu te simţi sufocat de clădiri prea înalte care împiedică soarele să se reverse asupra oraşului pentru că în centrul Lisabonei există doar blocuri cu maxim 4 etaje, cele cu 10 sau mai multe se află spre marginea oraşului. Aici nu te deranjează rufele la întins în faţa fiecărui geam pentru că fac parte din peisaj; ţi s-ar părea ciudat dacă ar fi altfel. Te îndrăgosteşti pe loc de armonia de culori pe care o expun blocurile pastelate, de ritmurile de fado care răsună din majoritatea locuinţelor şi îţi acompaniază paşii. Lisabona este oraşul în care toate fotografiile ies bine, care are mereu lumina potrivită. Este oraşul în care poţi să te relaxezi şi să te distrezi, deopotrivă. La un moment dat nici nu mai contează ce şi cât apuci să vezi, ci să intri în spiritul locului şi să citeşti poveştile frumoase pe care le are de spus.

Fatima

Este un orăşel micuţ şi foarte ieftin. Aici se spune că Fecioara Maria s-a arătat unor copii şi a prevestit nişte lucruri. Din păcate aici am descoperit că modernitatea dăunează grav sacralităţii - lumânările electrice şi apa sfinţită luată de la un soi de automat, gen Fântâna, nu m-au încântat deloc.
Însă aici am mâncat cea mai bună prăjitură ever, extrem de dulce (ca mai toate dulciurile lor), şi am băut cel mai bun cappucino.

Cascais

Un orăşel cosmopolit, pe malul oceanului, unde nu ai să găseşti nicidecum fiţele, umbreluţele şi plajele supra-populate din Mamaia. În schimb găseşti faruri frumoase, plaje curate, cu nisip fin şi auriu, apa limpede şi foarte rece a oceanului, case frumoase, muuulte specii de flori, golfuri multicolore, palmieri enormi, linişte pe timp de zi, şi muzică şi gălăgie civilizată odată cu lăsarea serii.
Aici am făcut cunoştinţă cu sosul lor picant - Pitu-Pitu - despre care nimeni nu ne-a avertizat că atrage după sine multă-multă bere. Şi tot în Cascais am mâncat cea mai mare îngheţată în condiţiile în care la ei o cupă = 2 la noi. A fost prima dată când m-am luptat să termin o îngheţată, dar a meritat.
Foarte aproape de Cascais este una dintre cele mai sălbatice plaje din Portugalia, pe numele ei Boca do Inferno, unde valurile ating înălţimi record, motiv pentru care este una dintre preferatele surferilor (foarte drăguţi, de altfel ;)) ).

Sintra

Este un orăşel de munte care mi-a adus aminte de Braşov. Mica-mare diferenţă între cele 2 este că Sintra, pe lângă munte are şi ocean :D. Orăşelul de la poalele Serrei da Sintra este monument UNESCO pentru toate palatele şi castele super bine "conservate" şi pentru plantele rarisime care se găsesc pe aici.
Sintra pare un tărâm de poveste, unde nu-ţi e greu să-ţi imaginezi cum pe vremuri se plimbau trăsurile familiilor regale. Un munte întreg împânzit, fără a fi aglomerat, de castele, palate şi foişoare, cu vedere la ocean.
Dacă te plimbi alene pe străduţele care urcă în spirală până în vârful muntelui ai şansa să dai peste o sumedenie de expoziţii de pictură, sculptură, azulejos, în aer liber, Sintra fiind un oraş cu un pronunţat caracter cultural.

Cabo da Roca

Sau "capătul pământului" cum îmi place mie să-i zic. Este locul care mi-a provocat senzaţiile cele mai puternice. Un colţ de paradis, aş zice.
Cabo da Roca este punctul cel mai vestic al continentului european, "unde se termină pământul şi începe marea" după cum spunea Luis Camoes. Tot ce vezi din acest punct este oceanul şi cerul - în faţă, în stânga şi în dreapta. Şi desigur, fâşia de stânci pe care te afli tu. Toate nuanţele de albastru se îmbină în jurul tău, iar valurile izbesc cu putere stâncile din jur. Nu auzi decât şuierul vântului care te ia pe sus şi muzica oceanului.
Te încearcă sentimente contradictorii. Pe de o parte frică, pentru că ai impresia că that's it, ăsta e capătul şi în rest apă, libertate maximă, pe de altă parte, şi peste toate linişte.
Ca un explorator adevărat ce sunt, de la Cabo da Roca am primit şi o diplomă cum că am atins cel mai occidental punct al Europei ;).

That's all folks! Bineînţeles că nu am apucat să văd tot, să zac pe toate terasele, să încerc toate soiurile de vin, să mă rătăcesc voit pe toate străduţele, şi bineînţeles că mă voi întoarce să mai iau o gură din farmecul portughez. And that's a promise!
"Proximo paragem: concerto de Coldplay. Hay corespondencia com a musica maravilhosa!"

Calouste Gulbenkian

2008-09-01T22:02:00.005+03:00

Muzeul Gulbenkian este unul dintre locurile care mi-a rămas cel mai pregnant în suflet şi în minte - atât datorită colecţiei pe care o adăposteşte, cât şi pentru povestea sa.
Clădirea adăposteşte una dintre cele mai frumoase colecţii particulare de artă din Europa, colecţie realizată de un miliardar armean. Este, probabil, una dintre cele mai variate colecţii pe care le-am văzut până acum, de o fineţe remarcabilă. Ordonate cronologic, piesele din acest muzeu te poartă prin timp începând din secolul 7 î.Hr., trecând prin secolul 17 cu Rembrandt şi terminând în 1945, cu bijuteriile Art Nouveau realizate de Rene Lalique.
Spuneam, însă, că mi-a plăcut mult şi povestea acestui muzeu. La începutul epocii petrolului, un vizionar armean de origine turcă a început să facă afaceri cu Mesopotamia (azi Irak). Două războaie mondiale şi asigurarea combustibilului pentru miliarde de maşini, avioane şi nave au făcut din Calouste Gulbenkian un om inimaginabil de bogat. El a devenit un entuziast şi priceput colecţionar de artă şi antichităţi, începând de la covoare turceşti şi persane, manuscrise armene şi arabe, monede romane şi greceşti. Pasiunea lui s-a extins, cuprinzând artă egipteană, porţelanuri chinezeşti şi picturi occidentale. Misiunea sa era să achiziţioneze exemplare perfecte din fiecare dintre domeniile sale de interes.
Gulbenkian se pregătea să meargă în SUA când a căzut grav bolnav în Lisabona. El a fost atât de impresionat de felul în care a fost tratat aici, încât s-a hotărât să rămână, întemeind o fundaţie de caritate şi lăsând întreaga sa avere statului portughez în 1955, când a murit. Muzeul Gulbenkian este piesa centrală a moştenirii sale, alături de multe alte aşezăminte culturale din Portugalia, printre care Centrul de Artă Modernă, un planetariu şi instituţii de educaţie.

Cervejaria da Trinidade

2008-08-30T20:47:00.007+03:00

Pe când hoinăream alene descoperind minunile Lisabonei am dat peste acest restaurant-berărie, unde de altfel am mâncat cel mai bun peşte ever :D.

Iniţial locul a fost o mănăstire, din care acum au mai rămas zidurile (evident!) şi unele dintre cele mai frumoase azulejos (plăci de ceramică pictate) din interior. Ceea ce mi-a atras atenţia şi mi-a plăcut în mod deosebit în restaurantul ăsta este modul în care era promovat - prin valorificarea istoriei. Pe fiecare masă se afla o plăcuţă care zicea aşa:

Simplu, discret, ingenios.

colors of portugal

2008-08-27T18:29:00.008+03:00

Continue the journey on Flickr.

de 2 ani...

2008-08-14T19:33:00.003+03:00

... îmi doresc să ajung acolo.
Acum 2 ani doar mi-am dorit, anul trecut mi-am dorit puţin mai mult, am încercat, dar astrele nu s-au aliniat favorabil. Anul ăsta mi-am dorit foarte mult şi m-am străduit - după amânări, peripeţii, răzgândiri, am reuşit.
De mâine voi fi acolo "unde se termină pământul şi începe marea" :).

my loony obsessions

2008-08-14T14:44:00.003+03:00

Am primit o leapşă foarte solicitantă de la Miss Mimo care zice să scriu despre obsesiile mele :D. La o primă vedere ar părea piece of cake, dar vă spun eu că nu este. Deci, ca să nu las leapşa neonorată m-am pus pe contabilizat şi adunat obsesii. Să vedem ce a ieşit !
Sunt obsedată de:

buricul meu - în sensul că îl verific constant să văd în ce stare e pentru că în mod sistematic la 2 ani se produce câte o hernie :-j
de genţi - mici, mari, colorate, uni, cu floricele, sport, elegante, variaţiuni pe aceeaşi culoare - niciodată nu sunt suficiente, mereu mai am nevoie de un model, aproape niciodată nu pot rezinta tentaţiei de a o avea "şi pe asta"
de convershi - cu cât mai multe perechi cu atât mai bine. Trăiască!
de oja sărită de pe unghii - mă oripilează şi-mi vine să-mi pun mâinile în cap atunci când văd o femeie cu oja (de obicei roşie sau într-o culoare închisă - ca să se vadă mai bine) ciobită pe unghii
de aşternuturi albe - pentru că am impresia că în ele se doarme cel mai bine
de Kinder Penguin - indiferent de anotimp e musai să fie măcar unul în frigider
de praful de pe ecranul laptopului şi de amprentele de pe telefon şi ochelari - cred că într-o viaţă anterioară am fost un lustragiu de succes :D
de căni şi magneţi - primele abia mai încap în dulap, cele din urmă au o problemă cu mărimea frigiderului
de potriviri - în general, între culori, ţesături, texturi, oameni, orice trebuie să fie potrivit
de mirosul cărţilor - uneori intru în librării sau anticariate doar ca să miros cărţile - vechi sau noi, după caz
de twitter şi messenger - cred că asta e deja adicţie :-s
de fotografii - trebuie să fotografiez tot ce prind şi trebuie să îmi cumpăr fotografii de oriunde merg
de verbul "a vrea" - am observat că îl folosesc destul de des
de mâinile oamenilor - este probabil primul lucru la care mă uit când întâlnesc pe cineva; sunt un fel de carte de vizită pentru mine
de pisici şi melci - în sensul rău, adică nu numai că nu-mi plac, dar mi-e şi frică de aceste vietăţi
de tacâmurile de la restaurant - musai trebuie studiate înainte de a fi folosite
de muzică în general şi de anumite cântece temporar
de coşuleţe - pentru papuci, pentru cărţi, pentru parfumuri, pentru orice - mă ajută să mă organizez mai bine, cred :D
de perfecţiune - în toate formele ei: începând cu mine care trebuie să fac totul perfect până la cele mai mici detalii care trebuie să fie şi ele perfecte în felul lor şi în limita posibilităţilor (evident, aici e o nunaţă importantă pentru că pentru fiecare perfecţiunea înseamnă altceva).

Ar mai fi altele, sunt sigură, dar nici nu-mi mai vin în minte acum, nici nu îndrăznesc să le scriu aici pe toate ;)). Şi vorba mamei, care a intrat în cameră când eu scriam de zor aici: "Pfff... ar fi trebuit să primeşti o leapşă care să sune aşa: de ce NU sunt obsedată" :)).
Buuuuun... Leapşa merge mai departe la Abli pentru că ştiu că are obsesii foarte haioase, la Alina şi la Morcoveaţă. Spor!

selling sea-shells on the sea-shore

2008-08-11T19:44:00.013+03:00

ce mai fac?

2008-08-11T11:12:00.003+03:00

Mi se pare foarte amuzant să te întâlneşti cu cineva după foarte mult timp la coadă la pâine, la rând la intrarea la un concert sau, pur şi simplu, în parc, şi să te întrebe senin, sec şi politicos: "ce mai faci?". Eu nu ştiu să răspund la întrebarea asta. Păi cum aş putea eu să spun în 2 minute ce-am făcut în ultimul an, de exemplu ?!

Deci... ce mai fac?
Mă caţăr pe acoperişuri ca să văd lumea de sus, beau coca-cola şi mănânc napolitane cu surprize, dansez pe plajă, mă dau cu barca, mă reîntâlnesc cu prieteni vechi şi îmi fac prieteni noi, mă plimb, mi-e dor mereu de ceva sau cineva, mi-a recidivat hernia şi buricul e din nou în centru atenţiei, mă joc, fac poze, mă cert şi mă împac, râd mult şi mănânc puţin, caut mereu câte ceva, mă pierd în nimicuri, mă muncesc cu gândurile, nu-mi mai place aşa de mult îngheţata de ciocolată, acum o prefer pe cea de fructe, caut un master mişto, merg la concerte, cânt, citesc, nu apuc să mă uit la toate filmele la care îmi doresc, îmi vopsesc unghiile roşii, mă dau pe leagăn noaptea în parcuri, încă vreau o trotinetă roz şi încă vreau la Praga, uneori mai uit să respir, am surprize plăcute şi neplăcute, mi-e frică de fulgere, dar îmi place să mă uit la furtună, fac şi desfac bagaje de tot felul...

Un scurt rezumat al tuturor sună la fel de sec şi impersonal precum întrebarea: fac bine. Tu ce mai faci?

22

2008-08-05T17:28:00.001+03:00

Îmi doresc o viaţă întreagă de om petrecută într-un cântec şi o nepăsare :)

practicing for gold

2008-08-04T22:51:00.003+03:00

Am vrut să scriu despre asta demult, dar din diverse motive mai mult sau mai puţin întemeiate, it skipped. S-a întâmplat o mare bucurie pentru pr-ul românesc şi bucuria a venit de la The Practice în frunte cu Gabriela Lungu şi campania, privită cu scepticism de mulţi indivizi, pentru Ziua Bărbatului.
După ce au câştigat cu această campanie 2 premii de argint şi unul de aur la Romanian PR Award, s-au înscris şi la competiţii internaţionale. Succesul răsunător a venit la SABRE (Superior Achievement in Branding Reputation). Campania "Man's Day" a luat 2 premii de aur la 2 secţiuni diferite ale concursului, inclusiv pentru Europa de Est, şiiiii... marele premiu. Trebuie menţionat că short list-ul pentru marele premiu a fost alcătuit de juriu dintre toate premiile de aur.
The best of the best, deci. Congrats!

massive attack

2008-08-04T16:35:00.005+03:00

Un concert foarte fain, cu o atmosferă foarte altfel. Un show de tripat şi dez-tripat. O trupă profi şi implicată. Un slalom printre mesaje şi metatexte smart. O plimbare cu capul în nori, între trip şi hop. Un soi de prietenie cu alţi oameni in the mood. O stare interesantă şi un final destul de brusc. O oră şi 45 de bine.
My favourite - Teardrop: aici (pentru că nu mai era baterie în dotare) pentru Raisa aka Roxana, deşi nu e chiar dimineaţă :)

concert marca lenny kravitz

2008-07-28T00:18:00.009+03:00

La început l-am confundat cu unul din membrii staff-ului pentru că a apărut pur şi simplu, fără intrarea spectaculoasă la care se aştepta toată suflarea de pe stadion. Primele acorduri au fost destul de timide şi cuminţi. Apoi Lenny a funcţionat pe principiul "e cool până deschide gura"... pentru că atunci când a deschis-o ne-a comunicat că este foarte fericit că se află în Ungaria :-j. Huiduielile creşteau în intensitate, nişte indivizi de lângă mine au început să răspundă confuziei cu: "oh, hi michael!" ;)), iar Lenny se trezeşte din nou vorbind şi oferind audienţei una dintre cele mai penibile scuze ever heard: "îmi cer scuze, dar, ştiţi, eu trăiesc în camere de hotel"... No shit!
În fine, momentul a fost depăşit, Lenny s-a lăsat de vorbit şi s-a apucat de cântat. Şi a sunat bine. Amin.

A urmat o fază cam gay cu chitaristul la care n-am înţeles de ce urlau fetele atât de tare:

În a doua parte a concertului toată lumea a căzut de acord că Lenny este stoned şi toată lumea a poftit la bunătăţile din cabina lui cu atmosferă funky-cool :P. Mirosul de iarbă care învăluia primele 10 rânduri a fost un accesoriu esenţial pentru continuarea energică a show-ului ;)).
Probabil aşa se explică şi atitudinea de guru a lui Lenny şi speech-ul lui atât de bisericos cu "understanding and communication", "the love revolution is in each one of you", "you have the power to change things" and so on.

După acest discurs plin de înţelepciune şi care îndeamna la chibzuinţă, Lenny porneşte într-un tur (sinucigaş) al stadionului, dă mâna cu lumea din tribune, stârneşte invidia celorlalte tribune şi într-un exces de zel urcă fix la reclama cu heineken ca să dea din mâini în pace. Numai că o fană vigilentă şi prevăzătoare ghiceşte traseul artistului şi când era cocoţat acolo, sare pe el să-l pupe, iar Lenny se fuarte sperie :D, aşa că renunţă la aventura atletică şi se reîntoarce la microfon.

Pentru toate fetele care ne-au rugat să le sunăm la melodia asta:

Şi alt moment reuşit:

Cu toate gafele şi peripeţiile, am avut parte de muzică faină, atmosfera "funky-cool" şi, mai presus de toate, ca de obicei, multă voie bună. A fost un concert din categoria "God is black" :)).

atât.

2008-07-26T15:48:00.003+03:00

te fac un film?

2008-07-25T01:18:00.003+03:00

Feeder ne anunţă despre ediţia incognito a Future Shorts. Adică: vineri, 25 iulie, de la 21:00 servim scurt-metraje şi after-party la Cinema Capitol. Hărţi, programe şi alte detalii găsiţi pe site.
La grădină, birjar!

the cricket

2008-07-25T01:06:00.003+03:00

Eram îngrijorată că îmi zumzăie prizele şi iau foc. De fapt, acest greieraş zumzăia liniştit pe uşa sufrageriei. După ce a terminat concertul în aplauzele mele furtunoase, a stat cuminte şi la un photo-shooting. Ce să mai... a fost vedeta serii !
Cu ocazia photo-shootingului am realizat că insecta înspăimântătoare, neindentificată şi aparent nemuritoare de care mă temeam aici era de fapt greierele :D. Numai că atunci se pare că era prea mic şi zăpăcit şi nu ştia să cânte. Mă bucur că s-a făcut mare la mine în casă :).

un fel de loterie :D

2008-07-24T23:07:00.003+03:00

13,851,897
How much money will you be worth?

Pffff... deja mă gândesc cum să-i cheltuiesc :-j. Ntz ntz ntz... numbers numbers...

la televizor

2008-07-23T23:17:00.005+03:00

Pentru că am avut mai mult timp liber, iar condiţiile meteo nu au fost dintre cele mai favorabile activităţilor în aer liber, m-am uitat destul de mult la televizor. Orele de ştiri, trebuie să recunsoc, au fost cele mai copioase: crime, violuri, naşteri spectaculoase de bebeluşi giganţi, politica cea de toate zilele, atenţionările meteo de toate culorile, poze şi poveşti despre divele autohnone, fraude la bac, pseudo-profesori picaţi în masă la examenele de titularizare, eterna investigaţie elodiană - toate mi-au trecut prin faţa ochilor şi prin dreptul urechilor. Cele mai de succes mi s-au părut, însă, 2 ştiri legate de mâncare:

Am aflat despre cum trebuie să fie fructele şi legumele conform normelor europene: castraveţii trebuie să fie crescuţi drepţi, minimul de curbură admis fiind de fix un grad, bananele trebuie să aibă fix nu-mai-ştiu-câţi centimetri lungime, iar nişte nu-ştiu-câte kilograme de kiwi au fost retrase de pe piaţă pentru că măsurau cu un milimentru mai puţin decât lungimea ideală.
Mi se pare absolut "genial" ce se petrece. Ne apropiem cu paşi repezi de "perfecţiune", nu risipim nimic şi aceste norme sunt foarte eficiente :-j. Aproape că aş îndrăzni să văd în domnii ăştia europeni nişte demni urmaşi ai lui Mengele, în căutarea legumei perfecte.

Şi dacă tot suntem la capitolul culinar, mă gândesc că ar trebui să ştiţi şi voi că cele mai pline de proteine vieţuitoare de pe pământul ăsta sunt viermii de bambus, iar pe locul 2 se află greierii. Scârboşenii pentru europeni, dar delicatese pentru asiatici, animăluţele se pare că vor câştiga teren în viitor căci ne ameninţă (şi) o criză a proteinelor cărora vacile nu le vor face faţă.

Uitatul la televizor a fost, cel puţin în această săptămână, într-adevăr o activitate educativă.

snoopy

2008-07-21T16:42:00.002+03:00

little miss sabina

2008-07-15T18:26:00.007+03:00

Am onoarea să v-o prezint în exclusivitate şi premieră absolută în spaţiul virtual pe Little Miss Sabina:

cu sinceritate despre prietenie

2008-07-15T13:53:00.003+03:00

Se spune că a fi sincer înseamnă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer nu “când nu ascunzi nimic” celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce aşteaptă de la tine să ascunzi. Este poate paradoxal, dar aşa e: sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci când spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui.

Dacă îi mărturiseşti unei prietene că e frumoasă şi inteligentă, în timp ce ea nu e nici una nici alta, nu eşti sincer. Dacă îi spui că e urâtă şi foarte puţin deşteaptă, eşti sincer. Dar mărturiseşte-i că toate acestea n-au absolut nici o importanţă, că altele sunt lucrurile pe care ai dori să i le spui, că îşi macină timpul într-un mod stupid, că trăieşte o himeră, că visează la lucruri ce o îndepărtează de adevăr şi de fericire, atunci sigur nu eşti nici sincer, eşti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume “defavorabilă”, de un mediu străin, cu care nu putem comunica, faţă de care nu putem fi “sinceri”. Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea să fie sinceră cu noi. Doar sinceritatea ne dă această certitudine că suntem înconjuraţi de prieteni, de oameni care ne iubesc, că nu suntem singuri. De aceea în ceasurile de mare singurătate se fac cele mai multe confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se caută unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolării definitive. Sinceritatea este şi ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participă la acea complicată clasă de sentimente şi orgoliu ce se numeşte prietenie şi care, trebuie să recunoaştem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viaţa.

În prietenie se întâmplă acelaşi lucru: eşti iubit nu pentru ceea ce eşti tu, ci pentru ceea ce vede şi crede prietenul tău în tine. Tu, omul, eşti sacrificat întotdeauna. Eşti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poţi da, ceea ce poţi justifica, verifica, contrazice sau afirma în sentimentele prietenului. Şi nu te poţi plânge, pentru că şi tu faci la fel; toată lumea face la fel.

Ceea ce întristează oarecum într-o prietenie este faptul că fiecare dintre prieteni sacrifică libertatea celuilalt. Prin “libertate” înţeleg suma posibilităţilor lui, voinţa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Eşti iubit pentru că prietenii s-au obişnuit cu tine să te vadă pe stradă, să te întâlnească la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obişnuit să mergi cu ei la cinematograf, în vizită la cunoştinţe, să-ţi placă, în general, ceea ce le place şi lor, să gândeşti, în general, ceea ce gandesc şi ei. Unde eşti tu în toate aceste sentimente ale lor? Eşti descompus, distribuit şi asimilat după voinţa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Dacă într-o zi vrei să faci altceva decât ceea ce se aşteaptă de la tine să faci, atunci nu mai eşti un bun prieten, atunci incomodezi, oboseşti, stânjeneşti. Câteodată eşti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tăi libertăţii tale: toleranţa.

Zilele trecute încercam să vorbesc cu câţiva prieteni despre moarte, iar ei parcă mi-ar fi spus: “Dragă, fii serios şi lasă prostiile la o parte!”. Ei nu înţelegeau că ceea ce le apare lor drept prostii poate însemna pentru mine o problemă esenţială. Şi atunci m-am întrebat ce ar spune prietenii mei dacă aş săvârşi un act compromiţător, dar cerut urgent de libertatea mea? Şi mi-am dat seama că n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar încerca să treacă o clipă în mine, ca să îmi înţeleagă nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lăsa singur. În nici un caz n-ar trece în mine. Or, dragostea adevarată nu înseamnă decât această completă renunţare la individualitatea ta pentru a trece în celălalt.

O prietenie nu se verifică numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l încălzi cu mângâierile tale, a-l înconjura cu “sincerităţile” tale nu înseamnă nimic. Altele sunt adevăratele probe ale prieteniei: a nu-i încălca libertatea, a nu-l judeca din punctul tău de vedere (care poate fi real şi justificabil, dar poate nu corespunde experienţei destinului celuilalt), a nu-l preţui prin ceea ce îţi convine sau te amuză pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el însuşi, prin ceea ce trebuie el să realizeze ca să ajungă un om. Iar nu un simplu manechin.

Toate acestea însa nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere adevărata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decât ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mai mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaima de ridicol. Nu numai că nu dăm cât ar trebui, dar luăm cu mult mai puţin decât ni se oferă.

(Mircea Eliade - ”Oceanografia”)

insectele din viaţa mea

2008-07-08T13:15:00.005+03:00

Pe timpul verii casa în care domiciliez se animă mai mult decât de obicei pentru că devine foarte aglomerată. În fiecare seară se toarnă un nou episod din epopeea "Insectele din viaţa mea". Cadrul în care are loc acţiunea este baia pentru acolo este mereu geamul deschis. Când intru în baie, am impresia că păşesc de fapt într-un macro-insectar. Diverse specii de vieţuitoare stau aşezate pe pereţi ca la expoziţie.
Păianjenii sunt prietenii mei cei mai vechi. M-am obişnuit cu ei de când m-am mutat aici şi avem mici înţelegeri care ne permit să locuim în bună pace. Fluturii de noapte vin şi pleacă, dar nu uită să se izbească mai întâi sistematic de toţi pereţii. Pe unele albine le mai găsesc din când în când cu trompa în gelul de duş, dar nu m-a înţepat nici una. Ţânţarii sunt cei mai nesuferiţi şi pe ei nu îi prea iert. Musculiţele de-o zi sunt în fiecare seară prezente în jurul becului, dar sunt foarte agitate şi nu vor deloc să stea la poză. Ar mai fi două specii care nu ştiu cum se cheamă: unele sunt inofensive, intră de obicei în formaţie de patru. Nu ştiu cum se numesc, dar eu le spun "mini-libelule" pentru că sunt tot verzi. Într-o seară am avut în vizită o mini-libelulă foarte narcisită, nu s-a mişcat cu orele de pe oglindă... nici măcar bliţul sau obiectivul nu au speriat-o:

Cealaltă specie neidentificată nu este inofensivă deloc. Şi s-ar putea să aibă şi gene de highlander. De dimineaţă am deranjat-o când mi-am udat florile şi a tot sărit pe balcon de la una la alta. Am lăsat-o în pace în mini-habitatul ei, dar seara am găsit-o pe tocul uşii de la dormitor. Pentru că îi povestisem unei prietene cum arată şi cum se manifestă gângania şi începuse să râdă de mine, am zis că o dovadă fotografică va fi irefutabilă. Doar că insecta nu a fost şi ea de acord cu mine şi a început să sară de pe o uşă pe alta, mi-a "atacat" aparatul foto şi a provocat agitaţie în rândul tuturor vieţuitoarelor. I-am smuls până la urmă o poză, dar în aceste condiţii de rebeliune nu-i puteam permite luxul de a trăi în continuare pe meleagurile freshice. Aşa încât m-am înarmat cu spray-ul împotriva tuturor insectelor şi a pulverizat. Şi a sărit. Şi am mai pulverizat o dată şi iaraşi a sărit, de dată asta către mine. Şi încă o dată şi a dispărut ca prin minune. Nu a fost găsit nici până acum cadavrul. Iată şi profilul insectei-nemuritoare:

Doritorii de senzaţii tari şi lupte libere cu insecte ciudate se pot înscrie pentru participare aici.

Bestfest

2008-07-07T17:28:00.003+03:00

Şi a fost Bestfest 2008. Şi a fost bine :).
Eu am prins fizic fix a treia zi. Unii ar zice la spartul târgului, alţii - în seara de gală... Depinde de cât e optimist eşti. Ne-fizic am prins câte puţin din fiecare zi. Prin amabilitatea şi mărinimia unor oameni prezenţi la faţa locului, am ascultat nişte Unkle în prima seară şi nişte Nouvelle Vague în a doua.
Ochii mei de fin observator s-au bucurat duminică de Stereophonics - moment care mi s-a părut în primul rând foarte scurt. Abia se cristalizase mai bine atmosfera că s-a şi terminat. Nefiind un fan înrăit al trupei nu pot spune că m-au dat pe spate, dar mi-a făcut plăcere să-i văd desfăşurându-se.
Next stop: Roisin Murphy - ex vocea Moloko. Un show foarte mişto, foarte dinamic şi ingenios. Mi-a plăcut mult. Desigur, au fost şi câteva defecte: în primul rând Miss Roisin a întârziat aproape o oră, astfel încât făceam deja pariuri cu Oitză şi Dragoş referitor la evenimentele care o întârzie pe domniţă. Dragoş a optat pentru varianta "se păruieşte cu Nelly", Oitză s-a înscris la categoria "face sex cu Kelly Jones de la Stereophonics", iar eu mi-am pus jetoanele la bătaie pentru opţiunea "fumează cu Manu Chao" :)). În al doilea rând a cântat cam puţin şi nu a ieşit la nici un bis în ciuda aplauzelor furtunoase. Overall s-a cântat, s-a dansat, ne-am bucurat.

Nimic însă nu a egalat momentul Manu Chao. Dacă ar trebui să aleg un singur cuvânt pentru concertul ăsta ar fi foarte simplu: bucurie. Toată lumea se bucura: ei pentru că ne cântau, noi pentru că ni se cânta şi tot aşa. Foarte multă energie, un cor de excepţie (adică noi), o repriză straşnică de baila-baila, un Manu Chao ca un drog şi 2 bisuri generoase :D.

Ne vedem la Lenny Kravitz (26 iulie) şi la Massive Attack (2 august)! Până atunci: cu cântec înainte :)!

Cum să salvăm planeta în 11 paşi?

2008-07-07T11:41:00.004+03:00

O idee eco ingenioasă de la Animal Planet ne învaţă cum:
- se vizioneză toate filmuleţele de aici
- se bagă bine la cap mesajele
- se ia atitudinea "eco-friendly" şi se trece la treabă. Spor şi voie bună!

Sampling :) :

călătorie plăcută

2008-07-05T14:47:00.002+03:00

Aflându-mă zilele aceastea pe plaiurile natale, mi-am redescoperit biblioteca de acasă. Şi dintre toate titlurile, deloc puţine, s-a impus atenţiei mele "realk"-ul lui Dragoş Bucurenci. Prima dată l-am citit în liceu, azi-noapte l-am re-devorat din nou. Ca şi atunci, şi acum unul dintre pasajele cele mai mişto mi s-a părut ăsta:

"Pilot automat

Priveşte ecranul laptop-ului şi nu încerca să te gândeşti la ceva anume. îţi va fi imposibil să rămâi agăţat de un gând. Las-o să lucreze, să-ţi intre literalmente pe sub piele. Stai cât mai comod, ia-ţi şi o pătură dacă e nevoie. Pune un pachet de ţigări la îndemână – n-o să ai chef să fumezi, dar s-ar putea să te ridici din obişnuinţă la un moment dat şi să îl cauţi… n-ar fi o idee prea bună. Elimină necesitatea oricărui drum pentru următoarele ore. Du-te şi pişă-te. Te-ai intors? Stai bine? Bună ziua, doamnelor şi domnilor. Sunt căpitanul zborului K737 şi vă urez bun venit la bord! Dacă n-ai mai zburat până acum, nu fii surprins – senzaţia e invers faţă de ceea ce te-ai aşteptat. Îţi dai seama după scăderea acceleraţiei gravitaţionale că te afli în picaj nu în decolare. Nu ceda tentaţiei de a frâna. S-ar putea să rămâi agăţat într-un loc incert până la finalul zborului. Înalţă-te până în adâncuri! Doamnelor şi domnilor, ne aflăm la o altitudine de 25 de mililitri. Agitaţia moleculară la exterior este aproape de zero. Compania farmaceutică vă mulţumeşte pentru că aţi ales să zburaţi cu noi!

Încearcă să prinzi prima bandă rulantă. Se pare că toate ajung în acelaşi loc aşa că ai tot interesul să începi cât mai devreme. Ai grijă – nu există centuri de siguranţă, ţine-te bine la viraje şi, oricât te-ar tenta montaigne-rousse-ul, nu părăsi cabina aeronavei. Urmăreşte desenele de pe pereţi, lasă-ţi gândurile să zboare, vei fi surprins de cât de limpede îţi va părea şi cel mai năucitor dintre ele, intră în vorbă cu cine ai chef. Ai observat că eşti în stare să articulezi din nou? Stai liniştit, e doar o iluzie. Din cauza temperaturii scăzute, ceea ce iese cu adevărat la exterior încetineşte brusc şi devine greu inteligibil. Nu încerca să reţii feţele persoanelor, nu te mai chinui să te prinzi unde le-ai mai vazut, dacă dai de cunoscuţi, nu pierde timpul luând notă de asta – la final nu-ţi va folosi la altceva decât la a-ţi face paranoia mai picantă.

Gândeşte-te la tine, adu-ţi aminte senzaţii, aruncă o privire pe ultima colectie déjà vu sau vizionează premiera Feelings reloaded cu Special K în rolul principal. Ce poate fi mai mişto decât să-ţi poţi crea o lume cum ai tu chef? Evident – să creeze altcineva lumea asta. De dragul comodităţii merită până şi riscul unor intoxicaţii accidentale… se poate întâmpla ca demiurgul lichid să dea uneori chix când îţi prepară micul univers, deşi eu îl bănuiesc mai degrabă de faptul că încurcă reţetele. Ţi-e bine? Uite, mai ai un pic şi urmează Casa Groazei. Mda, aici a rupt cineva o pagină din prospect. Gata, ai trecut şi de asta. Vezi dacă nu mai sunt prietenii prin preajmă. Ai încercat să te topeşti cu ei într-o bandă de culoare? Sau să faceţi un zbor galactic împreună prelingându-vă pe pereţi? Ori poate să conversaţi surprinzător de fluent despre structura politică a regiunii în care te afli, administrată cromatic prin asortarea secretă şi universală a benzilor superioare de lumină? Era cât pe ce să zic ‘cu puţină imaginaţie orice gând poate deveni realitate’. Dar asta e valabil la sol. Aici are altcineva imaginaţie şi pentru tine. Şi nu orice gând, ci gânduri pe care nici nu le-ai avut devin realitate. Joacă-te cu prietenii, deja nu mai e mult.

Îmi place să glumesc cu vocea asta din difuzoare – e o invenţie a mea, nu există cu adevărat în trip. Dar exprimă foarte bine senzaţia că e vorba de un trip ghidat. Nici tu nu ştii exact de ce ai mers până unde ai mers, de ce ai ales drumul pe care l-ai ales la un moment dat. Nu ştii nici măcar de ce deschizi după un timp ochii şi, de fapt, de ce şi când i-ai închis . Te gândeşti că cineva ţi-a spus cu puţin timp înainte: Doamnelor şi domnilor, ne pregătim de aterizare. Vă rog să închideţi pleoapele de siguranţă. Impactul la sol va şterge memoria ultimelor cinci minute de zbor. La stingerea semnalului luminos din cabină vă puteţi aprinde ţigările. Vă mulţumesc şi vă aştept să reveniţi. La revedere. Drum bun."

Fug şi eu să mă îmbarc acum în primul tren cu destinaţia Le Petit Paris :).

best before:

2008-07-04T23:50:00.002+03:00

Azi mi-era tare poftă de ceva bun. Nu ştiam însă exact de ce. Aşa că am deschis frigiderul întru elucidarea misterului şi am făcut curioasă turul de onoare. Ochii mi-au căzut pe un kinder penguin pe care îl ocolisem cu alte ocazii. L-am înşfăcat fericită că mai era încă acolo. În timp ce mă luptam cu ambalajul (şi cu pofta crescândă), privirea mi s-a oprit pe un avertisment: "Expiră la data de 11.11.2007". M-am uitat cu jind la el şi am oftat adânc. Mi-a părut rău... Însă am înţeles cu ocazia asta că totul trebuie consumat la timpul lui. Nimic nu trebuie amânat pentru "altă dată" şi nimic nu trebuie planificat în cele mai mici detalii pentru "peste x luni" - în ambele situaţii se pierde savoarea şi entuziasmul.
Orice, de la produse comestibile până la sentimente, trebuie consumat atunci când e proaspăt şi bun şi ţi-e poftă. Dacă planifici să faci ceva, să cumperi ceva peste un timp rişti să ajungi prea târziu şi să nu mai găseşti sau să vezi cum îţi e luat de sub nas de un individ mai harnic cu 5 minute. Iar dacă tot amâni ceva, poţi trăi cu senzaţia confortabilă că e încă acolo, că te aşteaptă, dar rişti să expire. Pentru că trist, dar adevărat totul expiră: şi ciocolata, şi iaurtul, şi crema de faţă, dar şi oamenii, sentimentele, ocaziile, legăturile.

De aceea, eu cred că lucrurile se întâmplă, în general, cu un scop bine definit, chiar dacă nouă ne este încă necunoscut, şi ele trebuie făcute la timp. Şi mai cred că "timpul nu e făcut să-l pierzi cu cap, e făcut să-l pierzi cu sufletul".

experiemente neplanificate

2008-07-04T18:25:00.001+03:00

Nu obişnuiesc să fac experimente, dar când lucrurile se potrivesc şi e rost de tras concluzii nu mă dau în lături. Am întâlnit destulă lume preocupată de studiul statusurilor de pe messenger şi efectul lor asupra oamenilor. Trebuie să recunosc că mi s-a părut uşor deplasată ideea şi nu am acordat niciodată atâta importanţă unor cuvinte alăturate numelui meu în lista impersonală a invenţiei care ne mănâncă prea mult timp din viaţa reală. Asta până când s-a întâmplat ca statusurile mele să provoace reacţii oamenilor cu care vorbeam sau care mă vedeau online.
Prima chestie de genul ăsta se întâmpla undeva prin primăvară, când am primit o veste foarte bună şi foarte importantă pentru mine. Eram atât de fericită încât am scris instinctiv la status "azi iubesc pe toată lumea!"... pentru că chiar aveam impresia că aşa e. Reacţiile au fost dintre cele mai diverse: oameni cu care nu mai vorbisem de luni întregi m-au apelat să vadă ce se întâmplă, neîncrezătorii m-au întrebat dacă şi pe ei îi iubesc, alţii s-au declarat surprinşi, unii s-au bucurat, altora nu le-a venit să creadă, dar cei mai mulţi s-au speriat.
A doua situaţie în care statusul meu a făcut valuri a fost acum câteva zile. M-am trezit dimineaţa foarte bine dispusă, după ce visasem că eram un peştişor de aur. Plină de entuziasm am scris: "i am here now. make a wish!". La un moment dat mi se blocase messengerul de atâtea dorinţe, iar ferestrele se deschideau ca ciupericile după ploaie: de la acadele, biciclete, o zi la polul nord, un aparat de aer condiţionat, o zi de linişte, până la marea în balcon, un şef mai înţelegător şi .... (adică puncte-puncte - probabil era un indecis), toate dorinţele ascunse s-au revărsat peste mine. Cred că voi face şi un clasament al celor mai senzaţionale dorinţe, dar asta cu altă ocazie.

Şi totuşi, ce concluzii am tras din cele două experienţe? Păi:

1. oamenii se tem de cuvinte mari şi de sentimente mari
2. oamenii se sperie de tine dacă eşti prea sincer
3. oamenilor le place să primească, dar nu să şi dăruiască
4. oamenii pun prea multe întrebări, caută prea multe răspunsuri, sunt prea neîncrezători, în loc să se bucure pur şi simplu
5. oamenii îşi reprimă dorinţele până găsesc pe cineva care să le asculte
6. fiecărui om îi trebuie un peştişor de aur
7. nu poţi mulţumi niciodată pe toată lumea.

gipsy all the way

2008-07-03T20:33:00.002+03:00

Amaro Del şi Damian Drăghici & Brothers

la nuit des publivores

2008-06-28T14:48:00.009+03:00

Profil de devoratoare de publicitate:

Jurnal de bord:

Pentru început ne-am aprovizionat cu muuuulteee lichide, nişte locuri strategice şi ceva voie bună - mulţumesc Roxanei că mi-a produs lacrimi azi-noapte... dar de râs :).

A urmat o zbenguială pe ritmuri shukare şi colective... fără Tamango de data asta, dar cu Mirela Mihalache:

După momentul de baila-baila, ne-am limpezit bine ochii, ne-am pregătit zoom-ul, ne-am aşezat comod şi s-a dat play. Un foarte scurt rezumat al constatărilor noastre ar suna cam aşa:

- cele mai haioase spoturi au fost pentru Durex şi Audi A4
- cele mai touching - pentru SIDA, friendship şi Amnesty International
- cehii fac reclame miştoace
- există foarte multe spoturi cu şi despre fotbal
- cea mai egoistă şi cvasi-meschină reclamă a fost pentru Gillette (asta într-un episod viitor)
- Roxanei i s-a părut extrem de "zoofil" spotul de la Orangina
- mie mi-a plăcut sincronul tipelor asiatice dintr-un spot Adidas
- creativitatea o ia uneori prea razna
- în sală a fost prea cald, iar unii oameni prea nesimţiţi
- una peste alta, a fost o vineri noapte reuşită :)

În continuare my top 3 de azi-noapte:

Pam-pam!

for the one who'll never let you down

2008-06-27T16:38:00.003+03:00

is it fair
to be caught in the middle
is it fair
to be shaped by your needs,
is it fair
to be told but not be listened
when it hurts

is it fair
to quit life for a living
is it fair
to be safe but not close
is it fair
to deny when you can't reach
the outside world

for the friend you haven't met
for the smile that never ends
for the one who'll never let you down
it is fair

is it fair
to become a survivor
to forget how to listen your heart
is it fair
to stay out of your trouble
can't forget

for the friend you haven't met
for the smile that never ends
for the one who'll never let you down
it is fair

is it fair to pretend that you live
without fearing your guilt or your needs
can you give the best in all, for free ?

is it fair?

love story

2008-06-24T16:46:00.002+03:00

Așa se vede de la cei mici:

Și așa se vede de la cei mari:

Mulţumesc! vol. Zen

2008-06-19T19:59:00.004+03:00

Mulţumescul Zen este pentru o persoană importantă, nu spui care, întâlnită pe plaiurile mistico-magice ale FCRP... O persoană cu rol "desăvârşitor" în existenţa mea protoplasmatică şi asupra habitusului meu interior :P.

- pentru că a contribuit prin forţe proprii la fondarea castei genialilor în anul 1
- pentru toate colaborările trainice din cariera studenţească
- pentru că a fost cel mai exigent filtru între mine şi coordonatorul de licenţă
- pentru cursuri suplimentare de irakologie
- pentru consultaţii politologice prin toate mediile posibile
- pentru încurajări şi şuturi în fund
- pentru zile frumoase în parcuri cu miros de copilărie
- pentru dezvoltarea unui adevărat vocabular zen
- pentru că mi-a salvat arhiva de mess ;))
- pentru sesiunile de shopping zen
- pentru că împărtăşim aceeaşi dilemă existenţială
- pentru dezvoltarea capacităţilor telepatice, salvând astfel multă energie comunicaţională
- pentru aprovizionarea cu covrigi şi eugenii înainte de cursul de MP
- pentru toate sticlele de cola şi apă share-uite
- pentru pasiunea nemărginită pentru calciu şi goa ;))... la care îmi asum contribuţia :P
- pentru miştouri nimerite şi râsete prelungite
- pentru că a înfruntat eroic de atâtea ori calvarul din 41
- pentru că nu se teme de testele cu prinţese şi Dalai Lama
- pentru că am împlinit câteva vise împreună
- pentru că, deşi încă nu ştie, şi el visează frumos
- for being a real zen friend :)... şi pentru multe altele ;)!

Mulţumesc, domnule dictator imperator augusti fili Paul! ;;)

despre ipocrizie şi alţi demoni

2008-06-18T21:45:00.004+03:00

Ipocrizia este un fenomen des întâlnit în regnul omenesc. La nivel declarativ este şi blamat de toată lumea - începând cu vedetele sau persoanele publice, care cel mai des la întrebarea "ce deteşti cel mai mult la un om?" răspund "ipocrizia", şi terminând cu oamenii cu care ne înconjurăm zi de zi. Şi spun la nivel declarativ pentru că de fapt toţi oamenii sunt puşi la un moment dat în situaţia ingrată de a fi ipocriţi. Când mă gândesc la ipocrizie, iau în calcul toate formele ei, subtile sau pregnante, începând cu genul de oameni care ies lamentându-se de la fiecare examen pentru ca mai apoi să termine şefi de promoţie şi până la forme mai grave ale acestei hibe. Cum e, însă, să trebuiască să fii ipocrit? Să fii nevoit să minţi fără să vrei? Mă gândesc că trebuie să fie tare neplăcut. Cum e să te mănânce pielea de atâta ipocrizie şi să simţi că emani falsitate prin fiecare por? Cum e să te simţi atât de prost încât să-ţi vină să intri în pământ de ruşine sau să strigi în gura mare ce te macină indiferent de consecinţe? Cum e să nu poţi privi oamenii în ochi pentru că te simţi grav cu musca pe căciulă? Cum e să fii nevoit să renunţi la ceva care îţi face plăcere doar ca să scapi de sentimentul apăsător şi de o situaţie penibilă pe care doar aşa o poţi evita? Ce e de făcut dacă te simţi ipocrit şi asta nu depinde numai de tine? Pentru că deşi ai vrea să faci ordine în scenă, în piesa asta nu tu joci rolul principal.

17 iunie

2008-06-18T21:00:00.039+03:00

Ieri a fost o zi mare, lungă şi frumoasă. Ca absolvenţi de facultate ne-am văzut eforturile încununate de predarea lucrării de licenţă. De la primele ore ale dimineţii ne-am adunat forţele, am înfruntat căldura şi mijloacele de transport în comun cu scopul unic de a scăpa şi de această formalitate. După ce ne-am văzut cu sacii în căruţă, a început marea aventură.
Personaje principale, într-un moment de respiro în curtea FCRP:

Niki Superstar

Paul Sensei

subsemnata

Niki îşi încearcă talentul de fotograf:

Momente de tandreţe:

Rememorarea, la cererea "expresă" a Nikitei, a momentelor studenţeşti:

Practicing for the next level:

Următoarea oprire - Galeria 115 - Niki faţă în faţă cu arta digitală:

La primul contact cu Photoshop-ul şi tableta grafică:

Sub atenta supraveghere a lui Paul:

Rezultatul:

Aici ne-a placut cum scrie:

Pentru că suntem oameni de bine ni s-au alăturat rând pe rând:

Tudor aka băiatul care fumează prea mult

Cristi aka dl. Blană

Roxana

Next stop: Cişmigiu - concurs de desene pe asfalt:

Niki şi Paul

Juriul deliberează:

Tough decision:

The winner is......... Niki, but fair-play rulz:

Fair share of playground for everyone:

Un moment tensionat, de critică:

O bine-meritată bere (pentru cei mari) şi limonadă (pentru cei mici):

End of story! Pentru mai multe detalii şi alte impresii - click.

aventuri ceferiste

2008-06-15T22:26:00.003+03:00

După destul de mult timp am călătorit din nou cu trenul. Ruta: Braşov - Bucureşti. Tip tren: accelerat.
Pentru că de aproximativ 1 an se tot lucrează cu drag şi spor la căile ferate române pe ruta mai sus menţionată s-au scos din circulaţie o grămadă de trenuri... în principal, rapide. Aşa încât nu am avut de unde alege decât între 2 accelerate, unul mai jegos decât celălalt. Întrucât ştiam cum stă treaba cu acceleratul dinspre Sighetu Marmaţiei mi-am luat bilet la clasa 1. Mă gândeam că o fi mai curat şi mai liber şi că nici n-o să pută a brânză şi alte alimente. Dar, spre surprinderea mea, lucrurile nu au stat deloc aşa. Vagonul de clasa 1 avea acelaşi miros îmbâcsit, aceleaşi cotiere rupte, acelaşi gunoi lipsă, aceleaşi banchete slinoase... tapiţate, dar slinoase, totuşi. Compartimentul în care aveam loc s-a umplut rapid. Personaje care mai de care mai interesante: un nene care a dormit tot drumul, un băiat care încerca să înveţe pentru licenţă dar era întrerupt de telefonul ţârâitor din 10 în 10 minute, un băiat cu aer de macho şi uşoare tendinţe metrosexuale, care fusese, probabil vreo 2 veri în State şi căpătase un delicat accent americanizat, un domn care îşi răsfoia ziarele în cel mai zgomotos mod cu putinţă şi un tip care vorbea într-una la telefon. Pseudo-americanul a prestat vizionarea a 2 filme de care s-a bucurat şi tipul de lângă. Erau din când în când întrerupţi de telefoanele prietenelor lor cu care se pare că aveau ceva probleme, la fel ca şi băiatul care se făcea că învaţă. La un moment dat, întreg compartimentul îşi rezolva problemele sentimentale cu ajutorul nepreţuit al Orange, Vodafone şi alţi competitori. Din toate cele 4 colţuri ale cutiuţei pe care eram nevoiţi s-o împărţim se auzeau vorbe dulci: "Da, bineînţeles că şi mie mi-e dor de tine", "Hai nu mai fii supărată, ajung imediat şi mă revanşez", "Dar tu de ce nu mă suni niciodată? De ce aştepţi să te sun numai eu şi apoi tot tu mă faci indiferent?", "Eu te pup mai tare", "Abia aştept să ne vedem".
Ajunsesem pe la Ploieşti când îmi terminasem de scanat revista şi mă pregăteam să încep o carte chiar despre călătorii. 3 dintre colegii de compartiment coboară. Eram foarte entuziasmată că se face mai linişte şi o să pot devora în tihnă filele cărţuliei mele. Când deodată, val-vârtej, intră nişte specimene ploieştene şi iau cu asalt locurile libere. Primul îşi trânteşte în cel mai barbar mod posibil bagajele, al doilea este fiul primului, deşi nu pare - o specie ciudată de emo-cocalar, iar al treilea are alura unui chirurg, o privire crâncenă şi mânuieşte cu grijă o cutie cu scule. Imaginaţia mea o luase puţin razna şi mă simteam ca într-un film în care se pregăteşte detunarea trenului. După ce ies din transă din cauza tusei scârboase a unuia dintre noii călători încep să mă acomodez cu noul mediu. Barbarul se aşezase chiar în faţa mea. Purta o cămaşă de nylon semi-transparent bine vârâtă în pantalonii prea strâmţi, tuşeşte, se scobeşte în nas şi se joacă pe telefonul ale cărui taste posedă un sunet asurzitor. Lângă el, fiul ascultă Sepultura, îşi netezeşte tacticos tricoul cu inscripţii sataniste şi îşi fixează privirea goală într-un punct fix. Ambii posedă Nokia N 95 pe care le expun cu ostentaţie.
Am coborât mai nerăbdătoare ca niciodată din tren... atât de nerăbdătoare încât în fuga mea nebună spre ieşirea din infern "mi s-au blocat picioarele"... Prietenii ştiu cum! ;))

despre riscuri şi responsabilităţi

2008-06-09T13:24:00.003+03:00

Riscurile şi responsabilităţile sunt nişte chestii de care ne lovim cu toţii la un moment dat. Ce putem face cu ele? Unul dintre lucrurile cele mai importante este să ni le asumăm. E mare lucru să faci asta! Nu sunt prea mulţi oameni în ziua de azi care să-şi asume riscuri, mici sau mari, pentru a descoperi că se poate şi altfel sau că există o variantă mai bună sau mai proastă sau că o afacere merge sau nu. Cred că vorba aia cu "cine nu riscă, nu câştigă" îşi are dramul ei de adevăr. Uneori chiar trebuie să rişti, să pluteşti într-o stare de inconştienţă şi să vezi ce iese. Oamenilor, însă, le e frică de risc, de eşec, de ţepe, fără să-şi dea seama că orice decizie pe care o iau implică un risc: dacă facultatea pe care am ales-o nu e chiar atât de faină cum cred eu? Dacă laptele ăla e mai bun decât celălalt? Dacă n-o să-i placă darul meu?... şi tot aşa. Riscurile sunt la fiecare pas, în gramaje diferite. Ne asumăm cel puţin câte un risc în fiecare zi, chiar în momentul în care ieşim din casă. Singura diferenţă dintre riscurile mici şi riscurile mari este că pe primele aproape că nu le mai sesizăm. Când, însă, în joc e pusă o miză mai mare, începem să învârtim problema pe toate părţile, aplicăm teorii, scoatem rădăcini din esenţă, ne afundăm în swot-uri complicate pentru că la facultate am învăţat că orice este un proiect... Cu alte cuvinte, pierdem o grămadă de vreme făcând socoteli şi potriviri, în loc să trăim, să alegem corect şi să ne bucurăm de alegere sau să alegem greşit şi să învăţăm din greşeală.
Şi sunt cu atât mai puţini oamenii care îşi asumă responsabilitatea pentru ce fac, ce greşesc, ce simt, ce spun, ce încep. E mai "bine" şi mai comod să arunci pisica în curtea vecinului, să te eschivezi, să te faci că nu se întâmplă nimic sau să-l iei pe "nu ştiu" în braţe. Mi se pare că a nu-ţi asuma responsabilitatea este ca şi cum te-ai minţi singur, ca şi cum ţi-ai fura singur căciula şi nu mi se pare deloc constructiv. La fel de ineficient mi se pare şi să-ţi autocenzurezi zvâcul care te îndeamnă să faci ceva (să-ţi asumi un risc)... este ca şi cum te-ai opri la jumătatea drumului. Eu cred că asumarea riscurilor şi responsabilităţilor ţine de caracter şi de auto-educaţie. Ce te faci, însă, când îţi vine să-ţi asumi tu riscul şi responsabilitatea altcuiva doar ca să-l scapi de corvoada asta, să-l scuteşti de socoteli, de analize şi de managementul riscului şi să-i "dai timp" să trăiască? Păi... nu prea poţi să faci nimic, din păcate. Poţi doar să aştepţi să-şi facă curaj... And now we wait!

happy kid-day!

2008-06-01T12:16:00.006+03:00

Pentru fiecare om există o viaţă. Însă fiecare îşi alege lucrurile de care să se bucure, oamenii pe care să-i iubească, visele pe care să le împlinească. Îndrăzneşte să-ţi imaginezi, îndrăzneşte să lupţi, îndrăzneşte să crezi că dacă vrei, poţi! Şi nu uita că dreptul de a fi copil nu ţi-l ia nimeni... poţi oricând să mănânci îngheţată în parc, să te dai pe leagăn, să-ţi cumperi vată de zahăr şi creioane colorate, să dansezi şi să cânţi, să-ţi pui cireşe la urechi... toate acestea cu mirosul copilăriei tale! Oricare ar fi jocul singura condiţie e să te joci frumos! Pentru că în primul rând contezi tu... şi apoi ce e în jurul tău! La mulţi ani copilului din tine!

aya kato world

2008-05-31T20:21:00.025+03:00

Azi am reuşit în sfârşit, după multe tentative eşuate, să ajung la Galeria 115. Expoziţia semnată de Aya Kato. O minunăţie... De cum am intrat am simţit vibraţii pozitive. Nu ştiam la care lucrare să mă uit prima dată, ce detaliu să observ mai întâi... M-am lăsat dusă de val şi în curând făceam parte din poveste. O poveste extrem de colorată şi vie. Am avut un sentiment inexplicabil, ca la concertul lui Tori Amos de vara trecută pentru ca mai târziu să aflu că Tori s-a inspirat din multe lucrări ale micuţei japonezei. Cuvintele pe care le asociez cu ceea ce am văzut azi sunt: detaliu, delicateţe, senzualitate...
Să priveşti tablourile astea e ca şi cum ai fi îndrăgostit... îţi trec fluturi prin stomac şi te pierzi în forme şi culori. Aş putea să-mi trăiesc tot restul vieţii într-un tablou de Aya Kato, pe muzica lui Tori Amos!
Dar să lăsăm imaginile să vorbească :)

Mulţumesc! vol. 2

2008-05-31T19:39:00.002+03:00

Ziceam acum câteva zile aici că am multe lucruri pentru care să mulţumesc oamenilor cu care am avut de-a face. În ordinea numerelor de pe tricou, urmează un om de la care am învăţat foarte multe chestii şi care m-a schimbat în foarte multe sensuri. Mulţumesc:
- pentru una dintre cele mai frumoase poveşti
- pentru "bombo"
- pentru floarea-soarelui furată din grădina vecinilor
- pentru curaj
- pentru cele mai roşii mărgele postmoderne
- pentru Borges şi nişte fotografii minunate
- pentru maldăre de amintiri
- pentru cel mai lung şi consecvent şir de mailuri
- pentru că aş putea scrie un eseu despre tandreţe
- pentru cea mai lungă perioadă de visare şi pentru că i-a păsat

Mulţumesc, C.!

ludoteca

2008-05-30T15:32:00.003+03:00

Vreau să fac o ludotecă! O ludotecă pentru oameni mari, nu de oricare! De ce copiii au voie şi timp să se joace de-a oamenii mari, iar oamenii mari nu se pot juca de-a copiii?!
Ludoteca e soluţia! După o zi stresantă, vii aici şi te joci ca un copil. Ludoteca adăposteşte toate jocurile copilăriei şi, desigur, un chioşc cu bunătăţile care ne bucurau papilele gustative: napolitate Kuku Ruku, gumă Turbo şi Jurassic Park, acadele cu gust de chimicale, pufarine colorate şi alte drăcovenii.
Pentru cei care nu se mai simt copii şi nu mai pot reveni cu una-cu două la entuziasmul de atunci, dar sunt, totuşi, curioşi cum e cu ludoteca, va fi disponibil şi un chioşc cu droguri :))
Eu vreau să mă înscriu pentru început la şotron! Sper să nu "pecesc" din prima :)

another view of reality

2008-05-25T11:57:00.008+03:00

În aceste minunate zile de primăvară-vară, cu ciripitul păsărelelor în urechi, într-o linişte tulburată arareori de câte o caravană electorală, îmi petrec cea mai mare parte a timpului citind despre război. Nu e o plăcere sadică, it is a duty pentru studiul de caz al lucrării mele de licenţă. Citesc cele mai populare şi urmărite bloguri de război, precum şi articole din media tradiţionale. Cu fiecare rând pe care îl parcurg, cu fiecare imagine care mă izbeşte cu brutalitate, mă înfior. Un amalgam de sentimente şi gânduri îmi străbat simţurile... milă, scârbă, revoltă, tristeţe. E o realitate care nu-mi era cunoscută până acum, dar care mă pune pe gânduri. Ştiu, cu siguranţă, ce nu-mi doresc să devin niciodată: autorul unui warblog de succes.

"Al Jazeera provided some of the most shocking war images ever broadcast on television: A field of bodies after the American strike on the Ansar al-Islam terrorist group in northern Iraq, a blood-soaked emergency room at the same location, and most horrendously of all, a luxuriously-paced tour of civilian casualties in Basra. Among those, one will linger in this viewer's mind forever (A few of the daily papers in Lebanon ran the same image on the following day's front page.) It was the corpse of a boy with the top of his head blown off. The kid's face, while stiff and covered with dust, retains its human features, but beginning at the forehead the skull simply deflates like an old balloon, ending in an unsupported scalp that (with apologies for the mixed similes) resembles the loose hide of skinned animal". (sursa)

"3:35pm (day7) The whole morning was spent cleaning up the mess created by the (sand-rain-and-sand-again) storm. Of course it was done to the beat of the bombardment. It has become the soundtrack of our lives. You wake up to the sound of bombardment; you brush your teeth to the rhythm of the anti-aircraft rat-tat-tats. Then there is the attack which is timed exactly with our lunch time. Dishes are fun to do while you think about the possibility of the big window in front of you being smashed by the falling tons of explosives and so on. The first two days we would hurry inside and listen with worry, now you just sigh look up to the sky, curse, and do whatever you have to do. This of course is only because we live relatively far from where the action is these days; we only seriously worry about two stupid anti-aircraft guns a couple of hundred meters away. Having heard form the people who live close to “targets” we can thank whatever gods or accidents that made us live where we do now. Last night the bombs hit one big communication node in Baghdad, now there are areas in Baghdad which we can’t call and phones from/to abroad are pfffft, I have lost all hope that I will have internet again. We drove to have a look and it is shocking, it looks as if the building has exploded from the inside, you can look thru three floors. It is just near the Saddam Tower in al-Ma’amun area. Thank god I can still call Raed. But he can’t call some of his relatives. The operator just gives you the “this number is not in use” automatic answer. [...] Most worrying bit of news is something that I heard being reported by the US gov; the Iraqi army is forcing all males to go into battle against Americans threatening to kill their families if they don’t. Telling them that I don’t feel like fighting won’t help much I guess". (sursa: Where is Raed?)

campanie electorală poluantă

2008-05-20T20:36:00.008+03:00

De când cu facultatea de comunicare şi cu implantarea ideii în creierul meu, de către profesorii conştiincioşi, că totul e comunicare, sunt şi eu mai atentă la ce se petrece în jurul meu. Şi momentan în jurul meu foiesc campanii electorale, care mai de care. Una mi-a atras azi atenţia în mod deosebit.

În mijlocul tuturor avertizărilor de mediu cum că în curând Bucureştiul va fi îngropat în mizerie şi plastic, în ciuda celor mai zgomotoase campanii anti-poluare, anti-plastic, pro reciclare ale ong-urilor ecologiste, sfidând parcă discursurile mobilizatoare ale tuturor vedetelor care-şi pun imaginea la bătaie în scopuri umanitare şi ecologice, apare o campanie electorală unică. Nimeni altul decât Ludovic Orban, politicianul cântăreţ, ne surprinde cu materiale electorale sub forma unor pungi de plastic. Nişte materiale, în opinia mea, cel puţin nepotrivite pentru un om care se laudă că va "pune Bucureştiul pe roate". Militanţii le împart cu drag şi spor oamenilor de pe stradă... le impart e puţin spus... ţi le trântesc în braţe şi gata... te-ai făcut cu o pungă nouă! Adevarul e ca punga aia de plastic are o viaţă muuult mai lungă decât ar avea Ludovic Orban în cazul în care ar ajunge pe scaunul de primar; aşa încât punga lui promovatoare va ramane posterităţii întru veşnică amintire.
Mă gândesc şi eu... creativitate - creativitate, dar până când, până unde? Până la plastic media? "Cât de fantastic e în plastic / În plastic e fantastic" zicea o melodie de demult....

Promit să revin cât de curând cu poze de la faţa locului :D

spre cuba!

2008-05-19T12:57:00.017+03:00

Cuba, 2008
photos by cosmin bumbutz

n de la... nokia si nike

2008-05-18T16:17:00.002+03:00

2 spoturi fuarte, dar fuarte miştoace

promovare gândăcească

2008-05-18T16:13:00.004+03:00

beyond new media... bug media :))

experiencing kylie

2008-05-18T10:45:00.002+03:00

Am primit pe post de cadou un bilet la concertul lui Kylie Minogue. Şi cum nu e frumos să refuzi daruri, m-am executat şi m-am prezentat pe stadion.
Prima chestie care m-a lovit a fost organizarea... dureroasă lovitură. Deşi am ajuns la ora 7 la stadion, am reuşit să intrăm abia pe la 8 şi ceva. Şi asta nu din cauză aglomeraţiei fără măsură, ci pentru că domnii jandarmi care păzeau conştiincios intrările ne trimiteau de la o poartă la altă şi nu se decideau de fapt pe unde trebuie să intrăm: "nu pe aici. faceţi stângă şi iar stânga". Atâtea stângi am făcut că era să ieşim din oraş :-j. În fine, am considerat că ne-am făcut gimnastica de seară şi am răsuflat uşurate când ne-am văzut înăuntru.
Despre concert în sinea lui, nu ştiu dacă sunt eu cea mai în măsură să comentez având în vedere că nu sunt fan şi na, poate nu am ştiut să apreciez actul artistic. Nu-mi pare rău că am fost, dar nici nu simt că nu mi-aş fi putut continua existenţa fără acest concert. Nu pot să spun că m-a dat pe spate vreun super efect. Am apreciat, însă, forma maximă în care a fost Kylie şi rapiditatea cu care îşi schimba ţinutele. A reuşit să-mi transmită emoţii, m-a uns pe suflet când a cântat Kids, din păcate fără Robbie Williams de data asta :( şi mi-a plăcut şi varietatea de ritmuri - de la samba şi vals la muzică electronică. Cam atât.
Next stops: Best & Lenny Kravitz. Looking forward!

vara la bloc

2008-05-15T21:59:00.006+03:00

La bloc se simte când vine vara... nu că în alte locuri nu s-ar simţi, dar aici observi cu prisosinţă schimbările de la un anotimp la altul. Lumea mişună până târziu în noapte, copiii bat mingea în faţa blocului până se întunecă, fetele cântă, băieţii învaţă să înjure. Băieţii de cartier stau în faţa scării până spre miezul nopţii la o bere şi nişte seminţe. Spun bancuri obscene, râd cât se poate de zgomotos, se laudă cu aventurile lor cu femei uşoare şi ascultă muzică... evident cât mai tare şi cât mai paraziţii sau manele. Vecinii îşi udă florile şi o bârfesc pe vecina de la 3 pe balcon. Am parte de câte o ploaie torenţială de vară de câte ori "fac pişu" aparatele de aer condiţionat ale vecinilor. Geamurile mele sunt mascate de fauna luxuriantă din faţa blocului obturând de acum unghiul de vedere al vecinilor de vis-a-vis care obişnuiesc, în lipsă de activitate, să tragă cu ochiul din când în când în sufrageria mea primitoare. Dudele se coc spornic în dud şi omizile se vor promena în curând la ceas de seară pe crengi. Uneori am impresia că tulpina dudului e un fel de catwalk pentru omizi, mai ales când se află în bătaia bliţurilor aparatului meu foto :D. Senzaţia acestei seri de vară sunt doi băieţi, unul în bloc cu mine, celălalt în blocul de vis-a-vis. Ei comunică pe cale orală, de la balcon la balcon, ca în flinstones... de fapt nu comunică, ci urlă (pentru doar atât s-a dezvoltat partea creierului lor legată de bun simţ) şi vor să facă schimb de numere de telefon... o feerie... n-ai cu cine, domne, n-ai cu cine... Vara eu stau mult pe balcon şi învăţ sau mă uit la filme... e iar vară! :)

Mulţumesc!

2008-05-14T21:44:00.006+03:00

Cuvântul "mulţumesc" suferă de un paradox. Fie îl zicem din 5 în 5 minute, ca nişte tonomate, până îşi pierde însemnătatea, fie uităm de tot să-l zicem. Unii îl consideră demodat: "ce tot atâtea formalisme?", eu îl consider binevenit, mai ales când am de ce. Un "mulţumesc" spus din suflet poate face ziua mai bună oricui.
Fiecare om care trece prin viaţa noastră ne lasă ceva moştenire, lasă o urmă în filmul nostru. De la fiecare om cu care avem de-a face învăţăm câte ceva, bun sau rău. Suntem ca nişte sugative care absorbim tot ce se poate, de unde se poate şi cât se poate. Dar de prea puţine ne oprim din ritmul frenetic în care trăim să mulţumim pentru ce ni s-a dat sau pentru ce am luat.
Nu ştiu dacă e din cauză că am mâncat ceva stricat, că m-a lovit ceva în cap, că sunt într-o back to basics mood zilele astea sau doar pentru că simt că se apropie finalul unui alt capitol, dar în ultima vreme tot simt nevoia să mulţumesc oamenilor pentru ce mi-au lăsat.
Şi prima persoană căreia vreau să-i mulţumesc este cineva cu care mi-am petrecut probabil cea mai mare şi intensă parte din viaţa studenţească. Vreau să-i mulţumesc:
- pentru că m-a învăţat "dansul raţei"
- pentru că l-a împărţit cu mine pe Shov, cu tot cu declaraţiile de amor estival
- pentru că a scos la iveală mimoza din mine
- pentru complicitate în Jukebox
- pentru serile euforice din Cişmigiu
- pentru că m-a însoţit în prima plimbare în Grădina Botanică
- pentru toate cafelele mai tari decât le puteam duce eu
- pentru toate jumătăţile de senviş din bucătăria nma
- pentru toate dăţile când uitam să respirăm de atâta râs
- pentru că a fost muza multor mesaje (prea) creative
- pentru solidaritate în efortul susţinut de a auti păsările şi muncitorii la 5 dimineaţa
- pentru cel mai frumos evantai
- pentru că mi-a făcut cunoştinţă cu câţiva oameni foarte mişto
- pentru consultaţiile feng-shui
- pentru multe nopţi şi sesiuni de baila-baila în B52
- pentru trainica şi prolifica "relaţie" de 2 ani
- şi, nu în ultimul rând, pentru cele mai mari două dileme studenţeşti

Mulţumesc, Ruxandra !

a little bag of cocaine

2008-05-13T22:39:00.007+03:00

sunt într-o cameră albă, gumată, moale, fără colţuri... o cameră care se dilată. nu pot să ajung nicăieri, nu pot să prind nici un obiect în mâini... toate fug.
dacă mă uit în sus văd marea, dacă mă uit înainte ameţesc de la ceaţa groasă.
miroase a zahăr ars, iar eu într-o rochie de sticlă dansez pe lampă. pot să muşc din pereţi şi mănânc norii...
ochii devin grei... şi se fac mici-mici...
vreau să zic ceva şi nu pot. nu-mi dau seama dacă îmi înghit cuvintele sau mi le suflă altcineva de pe buze.
nu am forţă să-mi duc ţigara la gură. încerc măcar să mă concentrez s-o văd cum se fumează singură... relaxarea asta mă face să cred că plutesc...
îmi tremură un picior... a luat-o razna... nu trebuie să mai vadă nimeni asta aşa că mă prefac că ţin ritmul melodiei.
mmm... it feels good!
mă orbesc nişte bliţuri şi nu-mi dau seama dacă trebuie să zâmbesc sau nu.
nu se întâmplă nimic... de ce nu se întâmplă nimic? voi simţiţi gazul care vă poluează gâtul, plămânii? nu vă ustură?
trebuie să plec. sunt un om cu responsabilităţi. i'm feeling guilty for being here... şi nu vreau să-mi stric imaginea încă din tinereţe... aşa încep toate.
mi-e sete... foarte sete... cu cât beau mai mult cu atât mai sete îmi e... şi mi-e poftă de ceva bun.
de unde se aude muzica asta? de ce miroase a flori pe balcon?
hei, nu pot să plec... nu cred că am nimerit uşa bună să ies din wonderland şi dacă am nimerit-o cineva mi-a furat butonul de deschidere... nu pot să ies... cine mi-a furat butonul salvator?
ha ha ha ha ha ha ha
nu mai ştiu exact în ce poveste sunt. telefonul sună şi cineva vrea să-mi zică ceva, dar e din alt film... mă blochez şi închid.
mi se face somn... tare somn... mi-e poftă de un somn bun...
dar înainte să adorm trebuie să dau drumul la maşina de spălat. sper ca până mâine aşternuturile din mintea mea să fie din nou curate...

gândacul-erou

2008-05-13T12:21:00.004+03:00

De când s-a încălzit afară şi balconul meu e tot un soare, obişnuiesc să-mi adun catrafusele şi să stau acolo să învăţ, să scriu, să mă plimb pe net. În ultima, vreme am fost foarte absorbită de consolidarea cunoştinţelor mele politologice şi, în paralel, m-am distrat şi cu lucrarea de licenţă. Din studiul meu de pe balcon m-a deranjat doar un gândac. În fiecare zi din săptămână gândacul zburător poposea în balconul meu. Se izbea negreşit şi sistematic, mai întâi, cu capul de peretele balconului şi apoi pica într-un delir bolnăvicios pe podea. Evident, pica pe spate şi nu se mai putea întoarce să-şi ia zborul spre alte balcoane. Să stea pe spate era un fel de comă pentru el, sărmanul. Prima mea reacţie a fost să-l întorc cu vârful creionului, dar sadismul din mine mi-a dictat să stau să-l urmăresc cum se descurcă singur. Zi de zi aceeaşi poveste. Mă uitam la biata insectă cum se zbate, dă din multele picioare şi nu reuşeşte să se ridice. Dar nici nu renunţa. It kept struggling. Atunci când obosea se mai oprea din "gesticulat", aştepta puţin să-şi adune forţele şi o lua de la capăt. De fiecare dată a reuşit să-şi atingă scopul şi şi-a luat zborul. Se pare că totul ţine de răbdare, ambiţie şi dozarea efortului. Iată cum am învăţat o lecţie importantă de la o necuvântătoare... Emil Gârleanu ar fi mândru de mine ;)).

La porțile somnului

2008-05-11T12:22:00.004+03:00

Da, recunosc. Îmi place să dorm! Cel mai mult mă bucur când pot să-mi prelungesc somnul de dimineață.
Și îmi place să visez! De obicei, visez frumos. Sunt un fan declarat al viselor de dimineață. Visele de dimineață sunt limpezi și puternice și învăluitoare, te îmbracă complet. Sunt visele în care lumina e mai caldă, oamenii sunt imponderabili, faptele, peisajele și timpul apar mereu în culori pastelate, gesturile sunt caline, iar cuvintele se pictează. E o lume tandră din care ieși încet, amețit, numai cu o cafea fierbinte și un chip prietenos.
Fără somnul și fără visele de dimineață viața ar semăna cu o supă chioară, în care nimeni nu a pus sare. Mi-e milă de oamenii care nu dorm destul și care nu visează...

gen... trend

2008-05-09T19:00:00.007+03:00

Nu dacă aţi observat şi voi noul trend care izbeşte limba română modernă... La fel cum el mă izbeşte pe mine în fiecare act comunicaţional şi eu mă izbesc de el la fiecare colţ de bloc, fiecare staţie de autobuz, în fiecare magazin.
Dacă în anii trecuţi aveam de-a face cu "frate" sau "super tare" sau "marfă" sau cine mai ştie câte altele au fost, sezonul ăsta limba noastră neaoşă ne suprinde cu... "gen". Peste tot, toată lumea simte nevoia acută şi nemăsurată să apeleze la cuvântul ăsta. Fie că e folosit pe post de semn de punctuaţie sau înlocuieşte un cuvânt pe care nu-l găsim în bagaj la momentul oportun, "gen"-ul sare 2 paşi în faţă. Câteva exemple de geniu ar suna aşa: "acum că ne cunoaştem mai bine... gen... aş vrea să te rog să..."; "gen... dacă tu ai fi în locul meu"; "aş vrea unul verde... gen"; "dacă te prinde... gen... ai pus-o" şi muuuulte altele. Nu ştiu alţii cum sunt, dar pe mine mă agresează auditiv frecvenţa cu care e folosită această nouă "sintagmă" a limbii române.
În urma unei profunde analize morfo-sintactico-ortografică şi ortoepică, împreună cu Paul, am ajuns la concluzia că noul "gen" ar vrea să fie un fel de "like". Singura lui problemă este că sună cam hidos în contextele mai sus amintite. Şi cel mai tragic este că la fel ca şi în cazul "frate"-lui, "gen"-ul este extrem de... gen... contagios :))

get teased!

2008-05-09T10:24:00.002+03:00

Luni, 12 mai, începând cu ora 14:30, voi fi un susținător înfocat al echipei Tease PR, la Olimpiadele Comunicării. Am urmărit îndeaproape jurnalul de bord și acum aștept să fiu plăcut surprinsă de rezultatul final! Get pleased being teased!

sex cu 2% mai sălbatic

2008-05-08T22:04:00.001+03:00

O campanie Next Advertising pentru Salvați Dunărea și Delta

numbers

2008-05-03T15:53:00.001+03:00

... sau cum e sa afli lucruri noi despre tine :-j

între lifturi

2008-04-21T21:51:00.003+03:00

La mine în bloc, la parter, între cele 2 lifturi din dotare, se află o oglindă mare, printr-o minune încă întreagă. Nu e nici măcar zgâriată, te poți admira din cap până în picioare. Și știu sigur că mulți colocatari și musafiri se folosesc de ea (mda... și eu). Dar mă gândesc ce haios trebuie să fie să locuiești în apartamentele de lângă ușile lifturilor și să vezi pe vizor cum se oglindește lumea ;))...
Să vezi cum dimineața, înainte de a pleca, femeile mai aruncă un ochi în oglinda de jos, mai fac o piruetă să verifice cutele fustelor, fac un ultim retuș părului, mai adună o scamă; iar bărbații își îndreaptă nodul cravatei, își netezesc hainele...
De musafiri să nu mai vorbim... Eu am dat într-o seară peste o fată care-și pudra tacticos nasul înainte să-și viziteze iubitul (probabil). În altă seară am întâlnit un cuplu în care partea feminină învăța partea masculină cum să țină și să înmâneze gazdei buchetul cu flori; iar băieții își pot exersa, în timp ce așteaptă liftul, zâmbetul cel mai cuceritor.
Dacă aș locui într-unul dintre apartamentele cu cea mai bună vedere la oglindă, aș scrie o carte despre ce fac oamenii în timp ce așteaptă liftul. Desigur, mai întâi ar trebui să fac rost de răbdarea pentru a sta cu ochiul lipit de vizor :D.
Oare intrarea în blocul meu e special creată pentru narcisiști?

dreams may come true !

2008-04-21T10:41:00.006+03:00

Când eram mică aveam niște vise foarte ciudate. Și nu numai că erau ciudate, dar unele dintre ele se mai și repetau.
Îmi amintesc, de exemplu, că îmi era cam frică de coperta cărții „Capra cu trei iezi” pentru că pe copertă nu era, cum ar fi fost normal, familia de capre, ci tocmai lupul într-o ipostază dintre cele mai fioroase. Nu puteam pune mâna pe cartea asta decât dacă eram acompaniată de mame, bunici, mătuși și alte vietăți care roiau în jurul meu. Atunci simțeam că mă aflu pe culmile gloriei pentru că putem privi în ochi lupul cel rău. Am încercat chiar să ascund cartea de mine :D. Evident, asta era imposibil, și de fiecare dată când dădeam peste ea știam ce vis urma să am. Era ca un fel de tradiție... Cineva mă urmărea, eu fugeam, dar nu prea puteam să fug pentru că mă tot împiedicam și nici de urlat după ajutor nu puteam pentru că eram dată pe silent. Și mereu când ajungeam la ușa care mă putea salva din coșmar, eram prea mică și nu ajungeam la clanță. O dramă extenuantă, nu alta...
Cel mai mișto a fost când am visat, în timpul somnului de prânz, tema pe care o aveam de făcut pentru a doua zi la Citire. Asta era prin clasa a 2-a când învățătoarea ne pusese un diafilm și noi trebuia să facem pentru ziua următoare un rezumat. Numai că, luată cu grijile copilăriei, eu am uitat povestea în drum spre casă. În timpul siestei, însă, prin mijloace necunoscute, am revizionat diafilmul ;)). Iar când m-am trezit nu știam cum să scriu mai repede ca să nu uit iarași.
Dar de departe cel mai frecvent vis al meu ever, care s-a tot repetat până spre finalul gimnaziului, era că uit să mă îmbrac și că plec de acasă în pijamale și papuci de casă. Pe drum toată lumea se uita ciudat la mine, colegii de școală râdeau în hohote și se minunau, iar învățătoarea mă trimitea înapoi acasă. Rușinos...
Ei bine, azi nu m-am mai încurcat cu vise și am trecut la fapte. Gătită nevoie-mare, pudrată, parfumată, aiurită de la mama-natură și grăbită ca întotdeauna, azi-dimineață am plecat în papuci de casă... Erau așa moi și comozi încât mi s-a părut natural să-mi încep călătoria zilnică așa. Noroc că m-am oprit la avizierul de la parter să văd cât e întreținerea și am coborât ușor privirea în jos. Dacă n-ar fi fost acest popas de ordin administrativ, probabil aș fi așteptat bine-mersi autobuzul în stație în papucii mei cei bleu ciel.
Concluzia? In one way or another, sooner or later, dreams do come true!

fructul pasiunii

2008-04-14T15:47:00.002+03:00

Nu știu de ce în ultima vreme fac ce fac și mă tot lovesc de dileme pasionale. Acum câteva zile mă întrebam lucruri despre floarea pasiunii. În weekend am fost invitată la o aniversare unde, printre altele, am mâncat și fructul pasiunii. Cam același feeling ca atunci când am descoperit că floarea pasiunii te adoarme l-am avut. Dincolo de aspectul de fiță, fructul pasiunii e un fel de corcodușă. Cel puțin la gust, sunt identice. Atâta doar că fructul pasiunii nu are un singur sâmbure mare în mijloc ca și corcodușa, ci mai multe și mai mici. Oare din fructul pasiunii se poate face țuică? Sau măcar gem?

Dacă în incursiunile mele prin viață o să mai dau peste alte fructe sau legume care le au cu pasiunea o să vă anunț negreșit :D. Cine știe... poate zarzavatul pasiunii sau iarba pasiunii...

oamenii de 1/2

2008-04-13T21:15:00.002+03:00

Cred că despre oameni poți scrie la nesfârșit. Mereu îți dau motive să-i iubești sau nu, să-i pomenești sau nu, să-i apreciezi sau nu. Obișnuim să-i categorisim pe oamenii cu care avem de-a face, deși poate nu e cel mai înțelept lucru din lume. Fiecare dintre noi are propriile categorii în care îi vâră pe ceilalți. Ați auzit, probabil, de „oamenii-hey” sau de „oamenii-p**a mea”.

Eu cred că pe oameni îi poți cunoaște sau, mă rog, îți poți face o idee despre cum sunt și după obiceiurile pe care le au.
Oamenii de 1/2 sunt, în general, oamenii nehotărâți, care nu duc lucrurile până la capăt. Îi poți recunoaște după urmele pe care le lasă sau după entuziasmul care îi părăsește pe drum. Aceștia sunt oamenii care uită apa curgând, care nu pun capacul la pasta de dinți, iar pe cel de la crema de față sau de la sticla cu apă îl înșurubează doar pe jumătate. Sunt oamenii care se implică în cât mai multe proiecte, dar nu se focusează pe nici unul până la capăt. Când vor să facă o schimbare se mulțumesc doar cu jumătate: de exemplu, vor să renoveze o cameră, dar schimbă doar mobila, fără să mai zugrăvească; sau vor să-și transforme balconul în terasă boemă, dar până să apuce să ducă acolo floricele și canapeluțe, locul ia fața unui depozit cu lucruri de aruncat, și exemplele ar putea continua.
Oamenii de 1/2 sunt incompleți, indeciși, confuzi și confuzanți. Sunt oamenii care dau bir cu fugiții în timpul marii bătălii, sunt cei care nu-și doresc lucruri suficient de mult sau cu destulă tărie. Sunt oamenii care se întorc la mijlocul drumul, se opresc în fața primului obstacol sau se rătăcesc la prima intersecție. Oamenii de 1/2 fac mereu aceleași greșeli, ori de câte ori ar lua-o de la capăt.

Personal, nu-i apreciez pe oamenii de 1/2 și din aceeași categorie mai fac parte și oamenii care atunci când pierd un prieten au impresia că, de fapt, își aerisesc viața; oamenii care nu știu să ceară ajutor; oamenii care se ascund în spatele unei indiferențe mimate, al unui zâmbet forțat, al unui job în aparență perfect; oamenii care se dau la fund când începe să le meargă bine; oamenii care uită repede.

cutiuța cu amintiri

2008-04-10T13:57:00.002+03:00

La mine acasă, la Brașov, în fața blocului erau așezate frumos, lângă grădina cu flori a bunicii, o bară și o bancă. Multe amintiri mă leagă de cele două obiecte.
Inițial, bara respectivă era pe post de bătător de covoare. La curățeniile generale sau mai puțin generale, toți vecinii ieșeau rând pe rând și-și curățau covoarele „la bară”. Banca, bănuiesc, că făcea parte din decor pentru ca oamenii, după atâta maltratat de covoare să aibă unde-și trage sufletul. Însă, banca era prietena multor oameni. Bătrâneii care veneau de la piață făceau un popas aici să-și mai mute plasele pline cu zarzavaturi dintr-o mână în alta. Moșuleții din bloc jucau table tot la bancă, iar tantiile tot aici se adunau la o bârfă mică în timp ce-și supravegheau nepoții.
Bara de la mine de la bloc era cea mai populară și tare mă mai bucuram pentru asta. Încă mai țin minte cum urlam toți copiii de la un balcon la altul să ne vedem după ce mâncăm „la bară la mine”. Dihania tubulară din metal era un fel de axis mundi a copilăriei noastre. Loc de întâlnire unde puneam țara la cale, parcare pentru cărucioarele cu păpuși atunci când aveam apucături mai feminine, petecul de pământ pe care ne simțeam gimnaști de renume, exersând „șurubul” sau întrecându-ne în curaj: care se bălăngăne atât de tare încât să atingă cu picioarele gradul înflorit al grădinii (asta spre disperarea vecinelor arțăgoase care urlau de răsuna cartierul că nu prețuim munca lor de îngrijire a grădinii)... în fine, toate se întâmplau la bară. Cea mai fericită eram când mama sau bunica îmi atârnau de bară leagănul personal din lemn și funie și nu mai trebuia să stau la rând pentru o „tură pe leagăn” în parcul de lângă bloc. Cele mai iubite păpuși le-am culcat grijuliu la soare, pe bancă, în timp ce desenam cu spor sub bară șotroanele copilăriei. De câte ori n-am răgușit în fața bării urlând la mama la balcon și implorând-o să mă mai lase afară: „hai măi maaamiii, măcar 5 minuteeee!”...
Când am mai crescut, tot la bancă mă întâlneam cu colegele de la școală și mâncam pufuleți și beam coca-cola, schimburile și negocierile dublurilor de la guma Turbo sau de la napolitanele KuKu-RuKu tot aici au avut loc, la fel ca și primele jocuri de „adevăr și provocare” și „sticluța cu otravă” ;)).

S-au dus zilele copilăriei când singura mea grijă era cum să fac să mă trezesc mai devreme dimineața ca să apuc mai multe ore de joacă, bara s-a ruginit de la atâtea ploi, noi am crescut și suntem cât ea acum, banca a rămas în timp fără câteva scânduri, dar de fiecare dată când veneam acasă și treceam pe lângă vechiul loc de joacă îmi aminteam câte o năzbâtie și mă trezeam cu un surâs pe față. Toate astea până acum vreo două săptămâni când s-a schimbat macazul.
De când ne-am trezit în Uniunea Europeană ne-au năvălit reguli noi. De exemplu, nu mai avem voie să batem covoare sau să le curățăm în afara casei pentru că poluăm natura. Drept pentru care nu mai avem nevoie, nu-i așa, nici de instrumentele pentru această activitate casnică. Așa că ne-am trezit într-o bună zi cu niște domni de la primărie care au retezat toate barele pentru bătut covoare de la mine din cartier. Evident, nu au scăpat nici bara și banca din fața blocului meu. Oamenii cei răi le-au retezat fără milă și odată cu ele a dispărut și locul de joacă fermecat. Cred că fantomele tuturor păpușilor, mașinuțelor, corzilor au fost deranjate de această mișcare neinspirată. E drept că amintirile nu ți le poate lua nimeni, dar parcă îmi plăcea să știu lucrurile astea la locul lor, în fața geamului meu...

floarea pasiunii

2008-04-07T20:15:00.004+03:00

Floarea pasiunii sau Passiflora incarnata herba este o floare foarte frumoasă, după cum bine putem observa din imaginea de mai sus. După nume, am putea crede că se foloseşte pe post de afrodisiac sau ca ornament pentru cine romantice. Singura problema a florii este că apare ca ingredient principal pe majoritatea prospectelor somniferelor naturiste.
În această notă somnolentă, să mă lămurească şi pe mine cineva: floarea pasiunii înlesneşte pasiunea sau te trimite direct în lumea viselor? Sau poate că trezeşte doar pasiunea pentru somn?!

Nighty night!...

would you... samba with me?

2008-04-07T13:53:00.000+03:00

la vie en green

2008-04-06T19:53:00.007+03:00

Nu sunt o ecologistă înrăită. De fapt, cred că nici nu ma pot numi ecologistă. Mi se pare, uneori, că se exagerează dimensiunea asta eco. Sunt foarte conştientă că demersurile ecologiste sunt mult prea puţine momentan pentru a se simţi şi a se vedea cu adevărat ceva la capitolul ăsta. Şi mai sunt conştientă şi că acţiunile ecologiste individuale se pierd în grămezi de gunoi şi între atâtea acţiuni colective prea puţin eco.
Cu toate acestea, încerc să fac ceea ce orice om de bun simţ ar putea să facă: nu arunc gunoaie pe jos, am stins pentru o oră luminile pe 29 martie, îmi scot încărcătorul telefonului din priză după ce şi-a terminat treaba, mă oripilează mormanele de gunoaie care mă întâmpină la aproape fiecare intrare în vreun oraş mioritic şi încerc să găsesc pe cât pot alternative pentru plastic pentru că nu mi se pare un material prea friendly.
Cică luna aprilie ar fi luna eco. Am aflat asta din mai toate revistele glossy, de la televizor, de la vip-uri şi alte specimene. Şi da, există demersuri ecologice care mi-au atras atenţia în special pentru că sunt creative. Unul dintre ele este propus de revista Tabu, care s-a implicat de-a lungul timpului în mai multe proiecte verzi.
Luna aceasta pledează pentru reciclare într-un mod foarte creativ. Cu ajutorul a 3 designeri români - Mihaela Glăvan, Irina Marinescu şi Carla Szabo - se reciclează mash-urile publicitare sub formă de accesorii - genţi şi eco-bijuterii.

După ce am văzut prezentarea, pot spune cu mâna pe inimă că aş purta genţile din mash-uri, pe care apar sfeturi, jumătăţi sau colaje din reclame.
Ulterior, am descoperit că iniţiativa asta nu e chiar nouă şi că există un site de unde se pot achiziţiona articole haioase reciclate.

Let it be green!

fruitilicious

2008-04-01T14:35:00.004+03:00

În fiecare seară când ieşim de la cursuri, eu şi colega mea Aleca, coborâm la metrou la gară ca să cumpărăm fructe şi legume, şi uneori şi patiserie. Nu ştiu exact de ce ne place să cumpărăm de acolo, dar fructele alea parcă au magnet. Minolele, clementinele, merele şi perele nashi (cărora Aleca le zice "pere nashpete") metrorexiste sunt preferatele noastre.
Mie îmi place să cumpăr de aici şi pentru că etichetele fructelor sunt personalizate sau oferă informaţii suplimentare:

În plus, nenea de la care cumpărăm e hazliu şi amabil. Ne face complimente, iar ultima dată ne-a dăruit chiar şi bomboane: mie de mere, iar Alecăi de căpşuni :).

Homo Ludens

2008-03-30T20:55:00.007+03:00

Sunt fericita posesoare a unei cărţi fascinante. Poveştile şi spiritul ludic nu au limită de vârstă:

Vă dăruiesc o poveste cât se poate de postmodernă despre Prinţesa de Zulu Zazu:

" Zaza de Zulu Zazu adoră rochiile fru-fru, favoriţii şi toaletele pe care şi le cumpără, boţite gata, de la solduri. Unii susţin că-i neglijentă, că-i şlempătă şi fără gust. Ea, însă, dă din umeri şi-i ignoră pe proştii care nu văd just ce-i aia originalitatea...

Ea adoră fanfara din Alger şi bambula, java-n trei timpi, ba chiar şi dansuri brambura. Zaza zâzâie (dar nu de zor), ceea ce-i face să zâmbească-n sinea lor pe zerovalenţii lenţi la minte. Se bucură de nostimade şi-i plac oamenii necumsecade ".

Mulţu! :)

cum (mi-)am petrecut earth hour ?

2008-03-29T22:10:00.002+02:00

La început mi-a fost teamă. Cu febra mea demonică nu eram prea lămurită dacă salvez Pământul sau mai mult rău îi fac. Dar m-am conformat ca un pământean responsabil şi am închis toate aparatele consumatoare de energie. Mi-am administrat în linişte şi întuneric fervexul şi am întâmpinat ceva dificultăţi în găsirea algocalminului. Trebuie să recunosc că m-am folosit de lumina telefonului (dar nebăgat în priză! :P) pentru asta.

Şi cum mă plictiseam eu aşa, m-am gândit să arunc o privire peste gard într-un spirit pur românesc. Cu această ocazie am observat că trăiesc într-un cartier foarte ne-ecologist... 6, în speţă. Acest fapt m-a mâhnit. Pe lângă asta, m-am întristat şi pentru că nu puteam petrece Zei Auăr Of Zei Ărt cum se cuvine, afară. Deosebit de neinspiraţi viruşii ce mi-au cotropit teritoriul de data asta. Cred că nici eu nu sunt o gazdă prea ok.

În fine, în această notă dramatică am tras o duşcă sănătoasă din siropul de tuse aşezat strategic pe noptieră şi m-am băgat în scutece. Evident, după ce toate doftoriile şi-au făcut efectul, am adormit. Dar nu pentru mult timp, când... "knock! knock! ţâr! ţâr!" : "Primiţi cu portocale?". Desigur. Bună dimineaţa! :)

când sunt răcită...

2008-03-28T20:50:00.003+02:00

mi-e frică de haine. Chiar şi cele mai cocolinizate sau lenorizate articole vestimentare îmi provoacă suferinţă. Eşarfele îmi încorsetează amigdalele şi aşa imflamate, tricourile îmi sunt mici oricât de mari ar fi, puloverele îmi zgârie mâinile şi mă înţeapă pe spate, blugii îmi ţin de frig, gecile sunt atât de grele şi de rigide încât s-ar zice că transport bucăţi mari de beton, iar şosetele... ah, şosetele mă împiedică să merg, îmi opresc circulaţia până când picioarele se blochează şi nu mai funcţionează.

am impresia că trăiesc într-un frigider, de aceea în această perioadă prefer tacâmurile de plastic şi urăsc termometrul.

nu pot să mă grăbesc. Adică pot, dar oricât de repede aş merge, am impresia că tot pe loc stau sau, în cel mai bun caz, că merg înapoi. Aşa se explică mirarea de pe chipul meu atunci când ajung unde vreau mai repede decăt mi se pare mie că ar trebui.

aş mânca dulciuri încontinuu şi nu pot să beau cafea.

mi se pare că vorbesc în gol. Nici măcar eu nu mă pot urmări... ce-aş mai putea cere de la alţii...

sunt mai inspirată: scriu mai frumos, scriu semeseuri mai haioase, figurinele din plastilină îmi ies mai faine, înteleg lucruri de neînţeles, îmi vin mai multe idei despre orice decât de obicei, observ mai multe amănunte pe stradă, la oamenii din autobuz.

fac febră musculară de la prea mult tuşit.

îmi amintesc mereu cum îmi învelea mama, când eram mică, biseptolul în vişinele din gem ca să-l pot înghiţi pentru că era prea mare şi prea amar.

... mda, sunt răcită :(

creative food

2008-03-28T14:23:00.011+02:00

Mereu am considerat că şi mâncatul e o artă. Îmi place să cred că merindele arată mai delicios şi sunt mai gustoase dacă sunt aranjate frumos, în forme haioase, asortate cromatic pe farfurie. Desigur, asta stârneşte râsul multor prieteni, dar la final tot ei mănâncă fericiţi aranjamentele :P.

Sunt fericită, însă, căci azi am primit de la Ably (care încă nu are blog), un link despre nişte oameni care apreciază, cel puţin la fel de mult ca mine, creativitatea gastronomică ;))

Fereşte-mă, Bărbosule, de reparaţii!

2008-03-18T17:25:00.003+02:00

... sau, cum bine zice Mircea Badea, trăim în România şi asta chiar ne ocupă tot timpul! Da, din tot sufletul, da! Azi m-am simţit ca în Moartea domnului Lăzărescu.

Aflându-se în perioada bolilor copilăriei, leptopul meu s-a îmbolnăvit... destul de grav. Cu lacrimi în ochi şi îngrijorare la corazon, am fugit repede la un service Dell în Bucureşti. Şi aici a început uimitoarea aventură. Domnii de la Bucu mi-au spus că trebuie să merg la service cu certificatul de garanţie şi cu factura, evident, în oraşul din care am cumpărat leptopul, adică Braşov. Bun, vreau - nu vreau trebuie să merg acasă. Ajung la service-ul din Braşov. Domnul de aici, mai zâmbăreţ şi mai amabil, îmi explică că nu poate să-l vindece pe Dellie pentru că avem o problemă la certificatul de garanţie: seriile nu corespund, aşa că trebuie să merg la Media Galaxy să-mi dea ăia un certificat valid. Ok! Iată-ne ajunşi, cu mic - cu mare, om şi leptop, la Media Galaxy. Ce vedem aici? Mulţi juni, care mai de care mai aiuriţi (ca să le zic frumos!), hlizindu-se în găşti mari şi găşti mici. Atac gaşca de la casă, le explic problema, iar ei îmi spun că nu au cum să mă ajute pentru că certificatele vin în cutii cu tot cu leptopurile, daaaar... în nemărginita lor mărinimie mă îndrumă totuşi spre "colegii de la leptopuri". În drum spre colegii care erau îngrămădiţi în spatele raionului, dau peste un alt tânăr semeţ pe care îl abordez încrezătoare. El nici nu se uită la mine, dar zice: "Nu mă interesează. Eu nu sunt de la leptopuri. Mergi la colegii de acolo". Prima propoziţie, cel puţin, m-a zgâriat grav pe timpan. În fine, ajung la ultima ţintă. Băieţii ascultă, se uită unul la altul, dau din umeri şi nu ştiu ce să facă. În cele din urmă se hotărăsc. Îmi iau leptopul din braţe, copiază cu pixul seria de pe el pe certificat, pun o ştampilă şi îmi întind încântaţi hârtia. Plec, dar pe drum observ că ştampila de pe factură şi cea de pe "noul" certificat sunt diferite: una de Altex, cealaltă de MG. Îmi trec prin minte cele mai sumbre scenarii, ocazie cu care mă întorc din drum şi îi întreb pe băieţii veseli "Care e faza?". Mă edific că sunt acelaşi lucru şi, întoarsă la service, încerc să-l lămuresc şi pe domnul doctor de leptoape. Dar el nu se lasă aşa uşor şi mă ţine în suspans cât face copiile xerox ale preţioaselor documente care m-au făcut să străbat Braşovul de la un capăt la altul de câteva ori. În cele din urmă, mă înştiinţează că "abia mâine, poate" îl operează pe Dell şi că nu ştie cât va dura recuperarea...

După ce am vizionat Moartea domnului Lăzărescu, m-am gândit de multe ori că de fapt omul nu a murit, ci s-a sinucis între atâtea drumuri... azi, am început să-mi dau dreptate.

plain-speaking

2008-03-10T10:50:00.005+02:00

In Londra se poarta mesajele directe!

Stonewall este o organizatie profesionista de lobby fondata in 1989. De la infiintare si pana in prezent s-a implicat intr-o serie de campanii de educare in spatiul britanic privind probleme de sanatate, civil partnership, egalitate la locul de munca. Din 11 februarie 2008, desfasoara o campanie impotriva discriminarii homosexualilor. 600 de billboard-uri cu mesajul Stonewall au fost raspandite pe teritoriul Marii Britanii. Cum arata ele? Big and Bold!

second chance

2008-03-06T23:47:00.003+02:00

Cine spune că proverbele românești nu-s ok sau nu-s adevărate se înșeală amarnic. M-am tot convins până când azi am atins apogeul convingerii că „lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba!”. Și tot azi m-am convins că faza cu „toată lumea merită o a doua șansă” e doar o mare vrăjeală.
De fapt, oamenii nu se schimbă, ei doar renunță la unele obiceiuri (proaste), dar nu de tot, ci doar pentru a le înlocui cu altele... și mai proaste dacă se poate. În realitate, oamenii nu devin mai buni, mai inimoși, mai cinstiți, așa cum ne mint unii în filme. Nu, în realitate, suntem simțiți sau nesimțiți, serioși sau neserioși, generoși sau avari, cinstiți sau mincinoși. Nu ne schimbăm, ci doar ne perfecționăm caracterul. Dacă mințim, de exemplu, o vom face mereu mai bine, mai senin, mai nonșalant, până când ni se va părea chiar normal.
Și dacă tot nu ne schimbăm, de ce ar trebui să ne acordăm atâtea șanse?! E o pierdere de timp. Cazurile în care se pune problema, cu adevărat, a unei second chance sunt foarte rare și mega-excepționale. În rest, dacă îți trece prin cap alternativa asta, ești luat de bun, de prost, dar cel mai adesea de prost de bun.
În această ordine de idei, eu cred că dacă ai o șansă trebuie să profiți de ea pentru că probabil n-ai să mai primești vreuna pentru că nu meriți. There should be no such thing as second chance! Și doresc să mulțumesc pe această cale tuturor celor care au contribuit, după puteri, la această concluzie!

conversații

2008-03-05T23:20:00.003+02:00

Întrucât mi se terminase bateria la ascultătorul de muzici și mă plictiseam groznic de tare în autobuz, azi n-am avut de ales decât să ascult „muzica oamenilor”... Știu că nu-i frumos, dar cum peisajele urbane le știam pe de rost, am ciulit urechile la conversațiilor colegilor de autobuz. Am inventariat următoarele:

Două doamne își povesteau reciproc telenovelele și ultimele bârfe din Can-can (așa am aflat că Andreea Marin o să-și boteze în curând odrasla și că Mihaela Rădulescu s-ar putea să fie însărcinată căci s-a cam îngrașat...). Una dintre doamne alesese ruta cea mai lungă spre casă. A renunțat la metrou pentru buluceala din autobuz numai să nu ajungă acasă mai repede pentru că era ziua soacrei și ea era un fel de master of ceremony și trebuia să gătească pentru festin.

Două adolescente se mândreau cu ultimele achiziții de la reduceri „Da, fată, sunt piele și pe dinăuntru, și pe dinafara, peste tot, și pentru că era 1 martie am mai primit o reducere de 18%, deci am dat doar 130 de roni pă ei!”

Două măicuțe, care îi tot dădeau în spatele meu cu Sf Duh și cum „dă Domnul la toată lumea după cât merită”, erau agresate auditiv de doi juni turmentați, care foloseau „băga-mi-aș p**a” în loc de semne de punctuație. Și propozițiile lor erau mai mult cu puncte-puncte, dacă înțelegeți ce vreau să spun :D.

În fața mea era un specimen din acela care poate spune fără nici o jenă „i can see the other me, he wants to be my friend”. El purta un monolog în care îl făcea „bandit” pe șoferul care conducea prea încet, oprea în fiecare stație, și, culmea!, și la fiecare semafor roșu. Tot el zicea că „ trăim într-o lume bolnavă!”(mare minciună nu spunea...).

Dar de cea mai desăvârșită formă de comunicare am avut parte fix în fața gării. Un domn generos rupea mărunt o pâine întreagă unor porumbei. După ce a terminat de fărâmițat, le-a urat cu toată gura porumbeilor: „Hai, mergeți la haleală! Poftă bună!”.

Ei, ce-i drept, nici așa fără muzică nu m-am plictisit foarte tare cu toate poveștile astea adunate. Și, in plus, mi-am dezvoltat spiritul civic și m-am pus la curent cu ultimele preocupări ale oamenilor. Cred că până la urmă sunt un bun ascultător...

să dăm curs discursului

2008-03-04T21:05:00.005+02:00

Azi la cursul de Arta și tehnica discursului a fost o atmosferă foarte haioasă. Am făcut exerciții de elogiere și blamare a unor colegi. Deloc ușor, mai ales, dacă nu știai prea multe despre colegul respectiv sau trebuia să blamezi pe cineva pe care apreciezi; sau, mai aiurea, să blamezi pe cineva pe care nu-l cunoști și nu știi cum reacționează, chiar dacă era vorba de un simplu exercițiu.
Tocmai din aceste motive atmosfera devenise cam tensionată la un moment dat. Lumea se cam codea să iasă în fața amfiteatrului și să dea frâu liber improvizației. Toți erau cu ochii pe ceas să vadă dacă mai apucă să fie supuși „torturii” sau scapă nevătămați de data asta.
Aceasta situațiune mi-a adus aminte de orele de matematică din generală când proful ne trecea la tablă să rezolvăm exerciții mult prea încâlcite, în ordinea băncilor. Toată lumea era cu ochii pe ceas să vadă dacă apucă să-i mai vină rândul o dată. Mai erau unii care apelau la tot felul de șiretlicuri... îi rugau pe colegii dinaintea lor să se „încurce” la tablă ca să mai treacă timpul până explica proful ce și cum se întâmplă cu fracția, cu X-ul. Recunosc, trișam și eu câteodată: fie mă faceam că „uit” să ies la tablă, evident fiind prea absorbită de rezolvarea exercițiului în caiet; fie mă ascundeam sub bancă să nu mă vadă și să-și amintească de mine. Cea mai clasică era scuza de mers la toaletă, atât de clasică era încât nici nu prea mai funcționa... Oare să-l elogiem sau să-l blamăm pe prof pentru că și-a dat seama?!

"Breaking the Ice" sau o campanie cu efect

2008-03-03T15:47:00.003+02:00

Aflându-mă în plină perioadă de cercetare pentru licență și alți demoni academici, am aflat foarte multe chestii despre conflicte și încercările de rezolvare ale acestora. Una dintre campaniile care mi-a atras atenția se numește „Breaking the Ice”. Campania a fost inițiată de o organizație non-profit și e un exemplu elocvent pentru comunicarea mesajelor păcii la nivel individual.
Miza campanie este foarte simplă: și cei mai mari dușmani pot să spargă gheața prejudecăților și ostilităților, descoperind și clădind o bază interculturală comună.
Cum se face? Se aleg câteva bucăți de indivizi pasionați de sporturi extreme din zone ale globului aflate în conflict sau foarte diferite, se aduc la un loc și li se dă un task plin de adrenalină.
Prima expediție de acest fel a avut loc în 2004 și a avut ca participanți 4 israelieni și 4 palestinieni, care trebuiau să cucerească Everestul. Desigur, acesta era scopul declarat, dar misiunea principală era ca acești oameni să se descopere, să se învețe și să găsească un fundament comun, să pună bazele unor relații care să demonstreze la nivel simbolic că aceste națiuni pot conviețui în pace. Unul dintre participanții israelieni era un veteran al forțelor speciale armate, iar 2 dintre palestinieni foști activiști ai Fatah. Deci misiunea nu era una deloc ușoară. Cu toate acestea, expediția a fost marcată de evenimente simbolice - arborarea comună a celor 2 steaguri în momentul cuceririi vârfului Everest sau citirea unei declarații de susținere a unei soluții non-violente pentru încheierea conflictului din Orientul Mijlociu. Deci, se poate!
Din 2004, aceste expediții au loc în mod constant, iar rezultatele favorabile nu întârzie să apară. Eu cred că succesul acestei campanii stă, în primul rând, în entuziasmul cu care s-au pornit aceste acțiuni... pentru că, nu-i așa, „nothing great was ever achieved without enthuziasm” !! Și mai cred că am putea să ne (pre)ocupăm cu toții mai mult de activitatea asta de breaking the ice in our every-day lives :) !

mi-ar plăcea...

2008-03-02T11:26:00.004+02:00

... să văd și la noi, în locul anostelor și prost-inspiratelor statui, genul ăla de monumente care să transmită cu adevărat ceva, pentru care să-ți vină să te oprești din drum măcar 5 minute să vezi despre ce e vorba și care să te facă să tresari măcar pentru o nano-secundă. Unul dintre preferatele mele este ăsta:

Adică "Shoes on the Danube". E în Budapesta, pe malul Dunării și este un monument dedicat evreilor uciși în timpul Holocaustului și aruncați în Dunăre. L-am văzut și vara și iarna și are aceeași forță de atracție. Nu prea îți vine să treci pe lângă el și să nu te oprești...

pe jumatate

2008-02-19T23:41:00.004+02:00

Dacă e ceva care-mi displace profund sunt jumătățile de măsură. Și asta nu pentru că motto-ul meu în viață ar fi „totul sau nimic”, ci, pur și simplu, pentru că nu le văd sensul. Dintr-o jumătate de ceva nu înțelegi mai nimic, ba chiar te dezorientează.
Pentru mine, ca să înțeleg ceva dintr-un lucru, trebuie să existe un început și un final bine definite. Nu-mi plac lucrurile lăsate în aer, din care oricine poate să înțeleagă orice, mai puțin ceea ce este, de fapt, de înțeles. Nu-mi plac lucrurile făcute pe jumătate, vorbele spuse pe jumătate, sentimentele trăite pe jumătate. E ca și cum te-ai uita la un film care nu mai merge de la jumătate și nu știi cum se termină. Sau ca atunci când începi o carte și nu-ți plac primele 30 de pagini, motiv pentru care o abandonezi. Dar deep down te roade curiozitatea despre ce urma să se întâmple, ce se alege de personaje sau dacă chiar e o carte atât de proastă cum ți s-a părut.
Același lucru se întâmplă și atunci cînd nu ai curaj să duci ceva la bun sfârșit sau să spui ceva până la capăt. Să zicem că vrei din tot dinadinsul să suni pe cineva, să-i spui ceva, simți că trebuie să faci chestia asta, dar apoi încep îndoielile: „oare deranjez? ce-o să zică? ce-o să creadă? cu singuranță nu va răspunde!”. Și uite-așa, alimentând singur urmele astea de scepticism, renunți la planul inițial. Dar nu scapi așa de ușor... Încep toate „what if-urile” să ți se învârtă în cap.
Mie nu-mi stă în fire să renunț cu una-cu două la ceva. Îmi place să mă conving până la capăt dacă ceva-ul e bun sau rău, dacă funcționează sau nu. Iar dacă îmi doresc ca ceva să se termine, îmi place ca asta să se întâmple tot clar și direct.
Și nu văd de ce ar trebui să ne pierdem vremea cu îndoieli, presupuneri și întrebări retorice, când avem posibilitatea unor lucruri simple și întregi?! Și, deși, nu-mi place să vorbesc „din cărți” scriind acest post mi-am amintit ce spunea Fernando Pessoa: „In order to be great, be whole. Nothing is exagerated or excludable”.

dileme noi si dileme vechi

2008-02-13T23:12:00.003+02:00

Mereu am fost o fire curioasă și am avut dileme de tot felul... reale sau imaginare, vechi sau noi, mici sau mari, de o zi sau de mai multe, fluide sau solide :D.
Acum am alte două „probleme”.
Prima este o dilemă legată de haine. Trebuie să recunosc că soldurile și primele raze de soare primăvăratic m-au scos și pe mine din casă :D. Ochii mi s-au plimbat peste haine de tot felul, dar s-au pironit la un moment dat pe veșnicii blugi. Și aici începe dilema apăsătoare. Nu înțeleg de ce toți blugii se vând gata tociți sau, mă rog, pseudo-tociți. Ok, am înțeles că e un trend, dar trendul ăsta durează de ani buni... până când?? Și cine nu vrea să fie trendy ce face?
Adică stau eu și ma gândesc așa, în calitatea mea de consumator de blugi, care mai e contribuția mea la viața blugilor dacă ei sunt deja tociți. Mie ce-mi mai rămâne de făcut dacă nici să-i tocesc nu mai pot? Care va fi dovada unei relații îndelungate cu ei? Cum se va obiectiva aprecierea mea față de blugii respectivi dacă toceala e deja inclusă în preț? Evident, nu am aflat răspunsul la toate aceste întrebări existențiale... și nici blugi nu mi-am mai cumpărat :D. Cred că mai aștept să treacă trendul ăsta confuz...
Dilema veche a revenit în lumina reflectoarelor mele când m-am dat ultima oară cu trenul... adică destul de recent. Mereu m-am întrebat cum se numește domnul acela care în gări măsoară cu niște unelte dubioase temperatura roților trenului. Fac publică această dilemă în speranța că voi primi lămuriri lămuritoare și voi putea circula cu trenul nemăcinată de aceste griji.
Ah, și sper din suflet ca numele meseriei domnului în cauză să nu fie unul anost și sec, gen „mecanic de tren”. Mi-ar plăcea ca nomenclatura cfr să fie mai variată... Ar putea fi temperaturagiu :) ?

Povestea Eugeniei

2008-02-12T10:40:00.000+02:00

Who the fuck is Eugenia? Is it a bird, is it a girl... No, it`s a cookie!

Eugenia este cel mai autentic desert comunist. Cine n-a mâncat măcar o dată o eugenie? Pentru câți nu a reprezentat deliciul copilăriei? Un desert care însoțea voios pachetul cu mâncare de la școală sau pe care îl primeai doar dacă erai cuminte...

Desigur, nu numai copiilor li se luminau ochii în fața Eugeniei. În scurt timp, ea a ajuns cea mai ieftină femeie și era pe buzele tuturor.

A urmat o perioadă nefastă pentru Eugenia. A fost subestimată la greu și înlocuită cu tot soiul de alte bunătăți „din Occident”. Perioada asta de declin s-a datorat faptului că nimeni sau poate prea puțini au descoperit secretul Eugeniei... Sau mai bine zis, din spatele numelui Eugeniei.

Se știe că Eugenia nu era doar prăjiturica noastra comunistă, ci și o teorie care are în vedere ameliorarea populației umane prin măsuri genetice. Cu alte cuvinte, se impun niște reguli stricte de procreere, se ia un pic de material genetic de acolo, un pic de dincolo, se fac diverse combinații, se amestecă totul și... ta-daaa: the perfect human being is born (or not!). Mai știm și că Guru al eugeneticii a fost „domnul” doctor Mengele, iar unul dintre principalii sponsori „domnul” dictator Hitler.

În altă ordine de idei, având în vedere aceste „repere” istorice de mare însemnătate, nu pot decât să mă gândesc că există un mesaj subliminal în spatele acestui nume banal de Eugenia. Cred că primul cofetar care a confecționat Eugenia noastră a fost un fel de dr. Mengele al lor, iar sponsorul principal, al cărui nume nu necesită a fi menționat, în lipsa materiei prime pentru a crea oameni perfecți, s-a mulțumit cu o tentativă de prăjitură perfectă, care e mai perfectă prin numele insinuant pe care îl are decât prin ea în sinea ei de prăjitură :).

Oricum, cert este că o dilemă am rezolvat-o: Eugenia nu este o prăjitură, ci Prăjitura... Ză cookie, prăjitură de rasă aleasă! Eeeee, nu-i așa că deja ne simțim mai bine când consumăm o Eugeniei?! ;))

despre ochelari

2008-01-27T21:59:00.000+02:00

Prietenii sunt ca și ochelarii... îți dau un aer inteligent, dar se zgârie ușor... Trebuie să îi ștergi de praf ca să poți vedea prin ei, să-i cureți cu soluție specială ca să lucească. Și, poate cel mai important, trebuie să ai grijă unde îi pui ca să nu-i pierzi sau să nu-i uiți.

Există tot soiul de ochelari: unii pe care nu trebuie să îi porți decât în anumite momente, alții pe care trebuie să îi porți mereu, unii de care îți aduci aminte doar când te dor ochii. Există ochelari pe care îți face plăcere să-i porți și ochelari de care nu te desparți niciodată, cu care ai o „relație specială”, pe care nu vrei să-i schimbi, iar dacă dioptriile s-au modificat preferi să înlocuiești doar lentilele.

Există și ochelari care te obosesc, dar, din fericire, poți să dai peste niște ochelari super-mișto. De cei din urmă trebuie să ai mare grijă pentru că un cerc de prieteni nu se face cu un compas.

una rece, una... prea calda

2008-01-18T01:07:00.000+02:00

... după principiul ăsta am funcționat eu azi... mă rog, de fapt, deja ieri...
Am trăit în extreme.
Întâi de toate dimineața nu am avut nici apă caldă, nici căldură... așa încât am fost și nespălată și înfrigurată și în gură cu toate înjurăturile pe care le-am asimilat în timpul vieții. Nici o secundă nu mi-a trecut prin cap zicala aia cu „ai grijă ce-ți dorești”. Tot ce vroiam erau câțiva stropi de apă caldă și niște calorifere măcar călduțe. Și iată că minunea s-a produs: după vreo 2 ore de așteptare, caloriferele au început să duduie furtunos, geamurile s-au aburit, iar mie îmi era deja prea cald. Însă degeaba am dat eu caloriferele pe 1 că ele încă se mai încălzeau. În fine, mi-am zis să nu-mi bat capul cu asta și să mă bucur totuși și de apa caldă. Zis și făcut. Doar că acum era atât de fierbinte încât era imposibil s-o apropii de tine. În zadar am întors robinetul până la capăt spre bulina albastră, adică rece... tot fiartă venea. Și uite-așa a trebuit să mai aștept o oră până când s-au făcut reglajele necesare.
Evident, cu așa o succesiune de evenimente neașteptate, eram în întârziere la minunatul curs de mass-media (despre care am scris mai devreme). În stația de autobuz m-am decis că ar fi bine să iau taxiul. Erau 3 taxiuri prezente la datorie. M-am dus la primul, am deschis portiera, domnul taximetrist m-a privit foarte intrigat, ca și cum m-ar fi întrebat: „cum îți permiți să mă deranjezi tocmai când citesc ziarul?”. Mi-a spus arțăgos nevoie-mare că nu e liber și mi-a întors spatele.
Nu-i nimic, imi zic, nu e singurul taxi din stație. Merg la următorul și primesc același tratament. Singura diferență era că primul citea ziarul, iar ăsta își „aștepta femeia”. Deja le altoisem și ăstora niște urări strămoșești și eram convinsă că nu mai ajung nicăieri. Dar cum speranța moare ultima încerc și la cel de-al 3-lea taxiu'. Victorie!! Acesta era liber. M-am urcat în taxi într-un extaz aproape mistic și i-am zis unde să mă ducă. Din greșeală, am menționat și că mă grăbesc... și atât mi-a trebuit. Tot drumul am fost un fel de minge de ping-pong pe bancheta din spate, cu sufletul mai mic decât un purice, mai mic decât orice și cu o vagă speranță că voi ajunge totuși întreagă la destinație. La urma urmei, se pare că omul gonea ca nebunul prin oraș pentru că îmi înțelesese graba... bunăvoință avea, nu pot să zic că nu. Și, după cum observați, sunt încă întreagă ca să povestesc.
La întoarcere acasă am nimerit într-un autobuz prea plin și, cu toate astea, prea rece, dar salata de ton mi-a ieșit delicioasă și ea nu a fost prea caldă... doar prea mare :D.

Discriminare cu scop precis

2008-01-17T21:00:00.000+02:00

Eram azi la cursul de Mass-media și după ce am jucat Fazan cu cuvinte obscene dimpreună cu niște colegi, am hotărât să ascult ce zice și profa. Dar m-am răzgândit repede având în vedere că istorisea suav aceleași lucruri pe care le-am auzit în fiecare an de trei an încoace. M-am gândit totuși să fac, într-un fel sau altul, din acest curs unul eficient: așa că m-am apucat să citesc ziare... doar era un curs de mass-media, right?! Mi-a picat în mână „Gândul” și ochii mi s-au oprit pe penultima pagină. Mai întâi m-am speriat pentru că era un articol despre clovni, care pe mine mă înfioară (clovnii adică). Apoi, tot de pe aceeași pagină, am aflat că în Mexic se practică discriminarea cu scop precis. Ce vrea să spună poetul? Păi cică în Ciudad de Mexico există mijloace de transport doar pentru femei! Și asta pentru că un număr considerabil de doamne și domnișoare obișnuiau să fie hărțuite de către domnii bărbați în mijloacele de transport în comun. Așa încât autoritățile au hotărât ca unele autobuze să fie doar pentru femei, precum și primele 3 vagoane ale metroului.
Acum cu toții știm că discriminarea ucide vise... este evident că primele vise kill-ărite în acest caz sunt cele ale speciei masculine. Dar stau eu și mă întreb: oare dintre femei câte și-au văzut visele călcate în picioare odată cu această măsura de protecție?! :))

relatii

2008-01-08T23:52:00.000+02:00

Relațiile cu oamenii sunt ca relațiile cu lucrurile. Când întâlnești un om nou e ca atunci când primești/ achziționezi un obiect nou. Ai aceeași atitudine și același comportament în ambele situații.
Atunci când îți ajunge în mâini un obiect nou, și care îți mai și place, te entuziasmezi peste măsură și manifești o grijă deosebită pentru el. Să luam exemplul unui telefon la care ai visat de mult timp. La început, nici nu ai curaj să-i dezlipești țipla de pe ecran și nici nu vrei să apeși prea tare sau prea mult pe taste. Îl privești cu drag și mândrie în fiecare zi, ai grijă să nu se zgârie, să nu-l trântești, să nu se murdărească și nici nu-l arunci la întâmplare în geantă. Ba mai mult, te răstești la oameni când ți se pare că nu se ”poartă” cuviincios cu el sau îl bruschează.
Doar că starea asta nu ține mult. În curând începi să te plictisești de ringtone-ul pe care îl ai, de wallpaper sau screen saver și începi să faci modificările de rigoare. Tot ce vrei este să schimbi ceva la el ca să fie din nou atractiv.
Încet-încet nu ți se mai pare o tragedie că îl lași aruncat la întâmplare, nici că au aterizat câteva firimituri din sandwich pe el. Puțin mai încolo nu pare a fi foarte grav nici faptul că ți-a căzut din buzunar și i-a zburat bateria, iar dacă ai scăpat un pic de cola pe el nu-i mare bai că doar se usucă și e rezistent.
Numai când se strică iremediabil (sau ți-l șterpelește careva în metrou - se poate întâmpla și așa...) începi să ai regrete și remușcări. Îți pare rău că l-ai pierdut, te gândești că poate nu l-ai apreciat suficient și că poate ai fi putut face mai multe ca să-l păstrezi.
La fel e și cu oamenii...

back on track

2008-01-07T22:00:00.001+02:00

Si iata-ma in prima zi de ”activitate” dupa o luuunga vacanta. Timp de doua zile m-am tot uitat cu inima indoita la teveu unde se prognoza (as always) un mare prapad si o mare aglomeratie urbana la inceput de saptamana, din cauza de iarna, locuri stramte si multi oameni care reintra in sistemul muncitoresc/ scolaresc.
Date fiind aceste previziuni sumbre, azi dimineata m-am pornit la drum cu o usoara emotie in suflet. Nu stiam daca voi ajunge in timp la destinatie, dar eram inarmata cu rabdare si tot spiritul zen acumulat in vacanta. Si peste ce dau?! Ta-daaa..... Peste un tramvai, care in mod normal era doldora de lume, gol, astfel incat am putut sa batai linistita din picior pe ritmurile lui macy gray. Ba mai mult decat atat, am intalnit oameni amabili, care au stiut sa zica ”pardon” cand au vrut sa coboare si care au stiut sa multumeasca dupa ce li s-a raspuns la o intrebare. Nu stiu daca erau doar mai relaxati dupa concediu sau meritam eu amabilitatea lor, dar a fost bine. Si cel mai important, nu m-a calcat nimeni pe ugg-si!
Desigur ca nu am scapat de fetele triste si somnoroase ale oamenilor din metrou, dar eu le-am zambit tuturor.
A fost un inceput de saptamana bun! :)

fresha's wandering around

2008-01-07T13:45:00.000+02:00

ping-pong

2008-01-06T22:55:00.000+02:00

Dupa atata vacanta, atata zgomot si atatea calatorii in lumi stiute si nestiute it's time to settle down a bit. S-au aglomerat atatea lucruri in ultima perioada incat deseori am avut senzatia ca sunt ca o minge de ping-pong care zburda voioasa printre/ intre oameni, intamplari, colinde, cadouri, bulgari de zapada, intalniri cu prieteni vechi si prieteni noi, schiuri, patine si snowboard-uri, ceaiuri si vin fiert, prajituri cu martipan, de pe o parte si alta a granitelor... o minge de ping-pong prinsa intre Anul Vechi si Anul Nou. Anul Vechi s-a intamplat destul de haotic, cu multe evenimente si rasturnari de situatie, dar e de bine daca pici in picioare ;). Anul Nou se va intampla de data asta fara dorinte aprinse la miezul noptii, fara lista de rezolutii si fara lecturi suplimentare de horoscop prezicator. Deci probabil ca va fi si mai haotic :)). Eu zic ca ma va lua prin surprindere in mod placut si ca va fi un an p.... (nu pot sa zic cuvantul aici!)
We should just live like we mean it!

2007 in imagini

2008-01-05T23:25:00.000+02:00

so... this is Christmas!

2007-12-24T18:00:00.001+02:00

Laptele si prajitura fermecata te asteapta! Mosule.... dans, surprize si povesti frumoase, te rog! :)

what's my elf name?

2007-12-18T16:29:00.000+02:00

Mosul m-a acceptat pe post de elfitsa si mi-a facut si botezul in spiritul Cracinului. Hello, my name is...

Your Elf Name Is...

Flakey Hot Chocolate

What's Your Elf Name?